Există lanțuri pe care ochiul nu le vede, dar care pot ajunge mai grele decât fierul. Patimile, dependențele, alcoolul și drogurile îl pot robi pe om până acolo încât acesta să creadă că nu mai există nicio cale de întoarcere.
Și totuși, pentru Dumnezeu, niciun suflet nu este pierdut câtă vreme omul mai poate răspunde chemării la pocăință. O mărturie legată de Sfântul Efrem cel Nou vorbește tocmai despre un asemenea suflet ajuns pe marginea prăpastiei și întors, în chip minunat, spre viață.
Un om prins în lanțurile unei patimi
Povestea a fost trimisă unei mănăstiri în februarie 1988 și vorbește despre schimbarea neașteptată a unui tânăr grec care ajunsese să ducă o viață profund tulburată.
Născut în Grecia, acesta a plecat în Anglia, unde a cunoscut o tânără cu care s-a căsătorit. Viața care ar fi putut deveni începutul unei familii fericite a luat însă o întorsătură dureroasă. Tânărul a început să consume droguri, iar dependența a pătruns treptat în toate laturile existenței sale.
Drogul nu cere numai trupul omului. Îi tulbură mintea, îi slăbește voința, îi rănește relațiile cu cei apropiați și îl poate împinge spre izolare și deznădejde. Căsnicia tânărului s-a destrămat, iar soția sa l-a părăsit.
S-a întors atunci în Grecia, probabil cu speranța unui nou început. A cunoscut o altă femeie și împreună au avut un copil. Dar patima nu dispăruse. Cea de-a doua relație s-a destrămat și ea, iar suferința s-a răsfrânt de această dată și asupra copilului.
În loc să găsească ieșirea din cercul în care intrase, tânărul a încercat să-și amorțească durerea prin băutură. Drogurile, alcoolul, destrămarea familiei și apăsarea propriilor greșeli l-au împins treptat spre marginea prăpastiei.
Noaptea în care deznădejdea părea să învingă
Într-o seară târzie, tânărul se afla într-un loc rău famat. Ajunsese într-o asemenea stare sufletească încât gândurile de sinucidere au început să pună stăpânire pe el.
Deznădejdea este una dintre cele mai grele ispite, deoarece îi șoptește omului că totul s-a terminat, că nu mai poate fi iertat, că trecutul său este mai puternic decât mila lui Dumnezeu.
Dar credința creștină spune contrariul. Cât timp omul trăiește, ușa pocăinței rămâne deschisă. Nu există trecut atât de întunecat încât harul lui Dumnezeu să nu poată lumina ceea ce omul Îi încredințează cu sinceritate.
În acea noapte, tânărul căuta un taxi. În mod neobișnuit, nu găsea niciunul, deoarece șoferii de taxi erau în grevă.
Și tocmai atunci s-a petrecut ceva pe care el avea să nu-l mai poată uita.
Taximetristul necunoscut
În fața lui a apărut un șofer de taxi înalt și brunet.
„Hai înăuntru. Știu unde locuiești, te voi duce acasă”, i-a spus acesta.
Tânărul a urcat.
Numai că drumul spre casă s-a transformat într-o confruntare cu propria viață. Necunoscutul a început să-i vorbească despre relele pe care le săvârșise de-a lungul anilor. Îi amintea lucruri pe care un străin nu avea de unde să le cunoască.
Putem vedea aici și un puternic înțeles duhovnicesc: vindecarea începe atunci când omul încetează să mai fugă de adevăr.
Uneori încercăm să acoperim rana. Alteori încercăm să uităm. Patima însă nu se vindecă prin uitare, iar păcatul nu dispare prin justificarea lui. Pocăința începe prin recunoașterea sinceră a stării în care ne aflăm și prin întoarcerea către Dumnezeu.
Când au ajuns în dreptul casei, misteriosul șofer i-a spus:
„Acum poți coborî. Am ajuns.”
Tânărul a coborât. Atunci s-a întâmplat ceva uluitor: atât mașina, cât și șoferul au dispărut.
„Iertați-mă!”
Tulburat de ceea ce trăise, tânărul a intrat în casă. Nu a mai încercat să se justifice. Nu a mai fugit de trecutul său. A căzut la picioarele părinților și le-a cerut iertare pentru viața dezordonată pe care o dusese și pentru suferința pe care le-o provocase atâția ani.
Este unul dintre cele mai importante momente ale întregii mărturii.
Minunea nu constă numai în apariția inexplicabilă a acelui șofer. Adevărata minune este și ceea ce începe să se petreacă în sufletul omului: cel care se îndrepta spre moarte începe să ceară iertare; cel care fugise de adevăr începe să-l accepte; cel robit începe să dorească libertatea.
Pocăința adevărată nu înseamnă simpla părere de rău. Ea este schimbarea direcției vieții.
Fiul risipitor din Evanghelie începe să se ridice în clipa în care își recunoaște căderea și hotărăște:
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; ” (Luca 15, 18).
Același adevăr îl vedem oglindit și în această mărturie: drumul spre vindecare începe cu întoarcerea.
Chipul din icoană
Mama tânărului a ascultat istorisirea fiului său. Descrierea străinului i-a trezit imediat un gând.
A fugit și a adus icoana Sfântului Efrem.
Când a văzut-o, tânărul l-a recunoscut pe cel care îl luase cu taxiul și îl adusese acasă.
Pentru el și pentru familia lui, înțelesul celor întâmplate era limpede: Sfântul Efrem intervenise în acea noapte cumplită, salvându-l nu numai de la o posibilă moarte trupească, ci și chemându-l înapoi de la moartea sufletească.
Există ceva profund în felul în care s-a petrecut această salvare. Tânărul nu a fost dus într-un loc necunoscut, ci acasă.
În sens duhovnicesc, întreaga viață creștină poate fi înțeleasă ca o întoarcere acasă: întoarcerea la Tatăl, la rugăciune, la Biserică, la pocăință, la o viață în care omul nu mai este stăpânit de ceea ce îl distruge.
Sfântul nu îl înlocuiește pe Hristos, ci ne conduce către El
Cinstirea sfinților este uneori greșit înțeleasă. Creștinii ortodocși nu îi socotesc pe sfinți dumnezei și nu îi așază în locul Domnului Iisus Hristos. Sfinții sunt oameni care au trăit în comuniune cu Dumnezeu și care, potrivit credinței Bisericii, mijlocesc pentru cei care le cer rugăciunea.
De aceea, orice ajutor primit prin rugăciunile unui sfânt trebuie să-l conducă pe om către Hristos.
Minunea nu este un spectacol și nici un scop în sine. Dacă după o experiență extraordinară omul rămâne neschimbat, rostul duhovnicesc al acelei experiențe nu a fost împlinit. Dar dacă ea naște pocăință, rugăciune, împăcare și dorința unei vieți curate, atunci roadele ei devin vizibile.
Tocmai această schimbare interioară impresionează în mărturia tânărului.
Există ieșire din robia dependenței
Pentru familiile care trec prin drama dependenței de droguri, asemenea istorii pot aduce speranță. Dar speranța creștină nu înseamnă pasivitate.
Omul dependent are nevoie de rugăciune și de sprijin duhovnicesc, dar are nevoie și de ajutor concret: medici, psihologi, servicii specializate în tratarea dependențelor, familie și oameni capabili să îl susțină pe drumul recuperării. A cere ajutor nu este un semn al lipsei de credință.
Dimpotrivă, Dumnezeu poate lucra și prin oamenii pe care îi așază lângă noi.
Dependența poate fi puternică, iar recuperarea poate presupune căderi și ridicări repetate. Tocmai de aceea omul nu trebuie abandonat. Trebuie ajutat să redescopere faptul că viața lui are valoare chiar și atunci când el însuși nu mai reușește să o vadă.
Când omul crede că totul s-a sfârșit
Poate că acesta este mesajul cel mai puternic al mărturiei: Dumnezeu îl poate întâlni pe om chiar în locul în care acesta crede că nu mai există nicio ieșire.
Tânărul din această istorisire pierduse căsnicii, își rănise familia, ajunsese dependent de droguri și alcool și, în cele din urmă, fusese cuprins de gândul sinuciderii. Omenește vorbind, tabloul părea fără speranță.
Și totuși, tocmai acolo a început întoarcerea.
Sfântul Isaac Sirul ne îndeamnă să nu punem hotar milei lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre marile nădejdi ale creștinismului: păcatul poate fi mare, dar pocăința deschide omului din nou drumul către Dumnezeu.
Nu ni se cere să pretindem că răul nu s-a întâmplat. Ni se cere să nu credem că răul are ultimul cuvânt.
Drumul spre casă rămâne deschis
„Știu unde locuiești, te voi duce acasă.”
Cuvintele misteriosului taximetrist dobândesc, privind întreaga întâmplare, un înțeles care depășește călătoria din acea noapte. Tânărul trebuia să ajungă acasă nu numai cu trupul, ci și cu sufletul.
Pentru omul prins în lanțurile unei patimi, întoarcerea poate părea imposibilă. Pentru părinții care își văd copilul distrugându-se, rugăciunea poate părea uneori fără răspuns. Pentru cel care a căzut de nenumărate ori, încă o ridicare poate părea inutilă.
Dar Sfânta Evanghelie nu ne învață deznădejdea.
Câtă vreme există viață, există posibilitatea pocăinței. Câtă vreme omul poate striga către Dumnezeu, există nădejde. Iar când puterile lui nu mai sunt suficiente, poate cere ajutorul Bisericii, al familiei, al medicilor și al celor care îl pot sprijini să rupă lanțurile dependenței.
Mărturia atribuită mijlocirii Sfântului Efrem cel Nou rămâne astfel o chemare adresată tuturor celor aflați în întuneric: nu socoti că ai ajuns atât de departe încât să nu mai existe drum spre casă.
Uneori, întoarcerea începe printr-un singur cuvânt: „Iartă-mă!”