Într-o lume în care părinții se străduiesc să lase copiilor case, bani, pământuri și siguranță materială, există o moștenire mult mai prețioasă, care nu se măsoară în averi: binecuvântarea părintească.
Cuviosul Paisie Aghioritul vorbea cu multă căldură despre puterea binecuvântării tatălui și, mai ales, a mamei. Pentru un copil, chiar ajuns la vârsta maturității, rugăciunea și binecuvântarea părinților pot deveni un adevărat acoperământ duhovnicesc.
Binecuvântarea părinților, comoară pentru întreaga viață
Cuviosul Paisie Aghioritul spunea limpede: „Binecuvântarea părinţilor este cea mai mare binecuvântare pentru copii.” Este un cuvânt simplu, dar care cuprinde un adevăr adânc.
De multe ori ne gândim la ceea ce părinții pot lăsa copiilor după plecarea lor din această lume. Unii lasă o casă, alții un petic de pământ, economii sau diferite bunuri. Toate acestea își au rostul lor și pot fi de folos. Dar niciuna dintre aceste moșteniri nu se poate compara cu rugăciunea sinceră a unui tată sau a unei mame pentru copilul său.
Binecuvântarea nu este doar o formulă rostită în grabă. Atunci când vine dintr-o inimă credincioasă, ea este legată de rugăciune, de dragoste și de dorința ca Dumnezeu să-l păzească pe cel binecuvântat.
De aceea, copiii sunt chemați nu doar să aștepte binecuvântarea părinților, ci să se îngrijească să o dobândească prin respect, ascultare, recunoștință și dragoste.
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”
Cinstirea părinților nu este doar o frumoasă tradiție de familie. Ea este poruncă dumnezeiască.
În Cartea Ieșirii, Dumnezeu așază cinstirea părinților între cele Zece Porunci: :
„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie. ”. (Ieșirea 20, 12)
Este una dintre poruncile care ne arată că relația cu Dumnezeu nu poate fi despărțită de felul în care ne purtăm cu oamenii cei mai apropiați nouă.
Desigur, nicio familie nu este lipsită de slăbiciuni. Părinții pot greși, după cum și copiii greșesc. Pot exista neînțelegeri, diferențe de caracter și răni sufletești. Cinstirea părinților nu înseamnă aprobarea oricărei greșeli și nici renunțarea la discernământ. Înseamnă însă să ne purtăm cu respect față de ei, să le arătăm dragoste și, pe cât este posibil, să păstrăm pacea în familie.
Uneori, un telefon dat la timp, o vizită, o vorbă bună sau simplul gest de a întreba „Mamă, cum te simți?” ori „Tată, ai nevoie de ceva?” valorează enorm.
Mai ales atunci când părinții îmbătrânesc, aceste gesturi devin adevărate fapte ale iubirii creștine.
De ce amintea Cuviosul Paisie de Iacov?
Pentru a arăta cât de importantă era binecuvântarea părintească în vechime, Cuviosul Paisie amintea episodul biblic al lui Iacov, care a dorit cu orice preț binecuvântarea tatălui său.
Cuviosul spunea: „Nu ai văzut până unde a ajuns Iacov pentru a lua binecuvântarea tatălui său? S-a înfăşurat până şi cu piei de oaie.”
Dincolo de împrejurările concrete ale episodului biblic, Părintele Paisie atrage atenția asupra valorii pe care oamenii o acordau binecuvântării părintești.
Astăzi, această conștiință s-a slăbit în multe familii. Copiii cresc, pleacă de acasă, își întemeiază propriile familii și uneori ajung să considere că nu mai au nevoie de nimic de la părinții lor.
Dar omul nu încetează să fie fiu sau fiică atunci când împlinește 30, 40 sau 60 de ani.
Poate că nu mai are nevoie de ajutor material. Poate că el este cel care își sprijină acum părinții. Însă binecuvântarea lor rămâne prețioasă.
Binecuvântarea mamei, o avere care nu se pierde
Cuviosul Paisie vorbea cu o sensibilitate aparte despre binecuvântarea mamei. El amintea cuvintele unui om care spunea: „Fiecare cuvânt al mamei mele este ca o liră de aur.”
Ce imagine frumoasă!
O mamă care se roagă pentru copilul ei poate să nu aibă averi și poate să nu-i poată oferi lucruri scumpe. Poate că mâinile ei sunt îmbătrânite și puterile i s-au împuținat. Dar poate rosti: „Dumnezeu să te ajute!”, „Maica Domnului să te păzească!” sau „Domnul să fie cu tine!”.
Pentru un suflet credincios, asemenea cuvinte nu sunt mici.
În spatele lor se află uneori zeci de ani de jertfă: nopți nedormite lângă copilul bolnav, griji ascunse, lacrimi, muncă, răbdare și rugăciune.
De aceea, binecuvântarea mamei nu trebuie privită ca un simplu obicei al oamenilor de odinioară. Ea poate fi primită cu recunoștință ca expresie a iubirii și rugăciunii materne.
Un bărbat de 60 de ani a străbătut mii de kilometri ca să sărute mâna mamei sale
Cuviosul Paisie povestește o întâmplare care l-a impresionat profund.
Un bărbat din Johannesburg venise în Grecia pentru că mama lui nu se simțea bine. După numai câteva luni, în apropierea Crăciunului, omul a venit din nou.
Cuviosul Paisie l-a întrebat de ce se întorsese atât de repede.
Răspunsul lui este cutremurător prin simplitate:
„Am aflat că mama mea iarăşi nu se simte bine şi am venit să-i sărut mâna, pentru că este în vârstă şi se poate să moară. Căci pentru mine cea mai mare avere este binecuvântarea mamei mele.”
Era un bărbat de aproximativ 60 de ani. Avea viața lui, preocupările lui și, cu siguranță, numeroase responsabilități. Și totuși, a străbătut drumul de la Johannesburg până în Grecia pentru un lucru pe care mulți l-ar putea considera neînsemnat: să sărute mâna mamei sale și să primească binecuvântarea ei.
El înțelesese ceva esențial: va veni o zi în care ar dori să mai poată săruta acea mână, dar nu o va mai găsi.
Să nu așteptăm ziua în care scaunul părinților rămâne gol
Una dintre marile dureri ale omului este regretul pentru binele pe care ar fi putut să-l facă și nu l-a făcut la vreme: trebuia să merg mai des, trebuia să-i sun, trebuia să le spun că îi iubesc, trebuia să-mi cer iertare, trebuia să cer binecuvântarea lor.
După plecarea părinților, asemenea cuvinte pot deveni foarte grele.
Cât timp îi avem lângă noi, avem și posibilitatea de a le arăta recunoștința. Nu trebuie să așteptăm să se îmbolnăvească grav pentru a-i vizita și nici să așteptăm bătrânețea lor pentru a le mulțumi.
Uneori există distanțe mari între copii și părinți. Alteori există un trecut dificil. Împăcarea nu este întotdeauna simplă și unele situații cer mult discernământ. Dar acolo unde este posibil, un pas făcut cu smerenie poate vindeca răni vechi.
Un „iartă-mă”, un „mulțumesc”, un „roagă-te pentru mine” pot schimba mult.
Adevărata recunoștință rodește în fapte bune
Povestea relatată de Cuviosul Paisie nu se oprește la gestul bărbatului care și-a vizitat mama.
Părintele spune că omul avea o asemenea mărinimie sufletească, încât se gândea să construiască un azil pentru clericii bătrâni și să îl dăruiască Bisericii.
Cu alte cuvinte, binele primit în familie începea să rodească și pentru alții.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase urmări ale binecuvântării: omul binecuvântat învață, la rândul lui, să devină binecuvântare pentru cei din jur.
Dragostea adevărată nu se închide în sine. Copilul care a învățat recunoștința față de părinți poate deveni mai atent la bătrâni, la oamenii singuri și la cei care au nevoie de ajutor.
De aceea Cuviosul Paisie spunea despre acel om: „Pentru mine, un astfel de suflet este medicament. Este ca şi cum m-aş afla în pustiul Sahara şi aş afla dintr-o dată puţină apă.”
Într-o lume în care nerecunoștința rănește atât de multe familii, un om care își cinstește părinții devine el însuși o mărturie.
Cere binecuvântarea părinților cât timp îi ai lângă tine
Poate că astăzi mama sau tatăl tău sunt încă în viață. Poate sunt sănătoși sau poate bătrânețea și boala au început să le slăbească puterile.
Nu lăsa iubirea pentru „mai târziu”.
Mergi să-i vezi. Sună-i. Ascultă-i chiar și atunci când îți repetă o poveste pe care ai auzit-o de multe ori. Ajută-i atunci când au nevoie. Mulțumește-le pentru binele pe care l-ai primit prin ei și, dacă ai greșit, cere-le iertare.
Iar când pleci de lângă ei, cere-le simplu:
„Mamă, binecuvântează-mă!”
„Tată, binecuvântează-mă și roagă-te pentru mine!”
Poate că într-o zi vei înțelege cât de mult au valorat aceste cuvinte.
O moștenire mai scumpă decât aurul
Casele rămân în urmă. Banii se cheltuiesc. Lucrurile se învechesc și averile se pot pierde. Dar dragostea, rugăciunea și binecuvântarea părinților se pot întipări adânc în sufletul unui copil.
De aceea, cât timp Dumnezeu ne îngăduie să-i avem pe părinți lângă noi, să nu considerăm prezența lor ceva firesc și fără sfârșit. Să le cinstim bătrânețea, să le purtăm neputințele cu răbdare și să căutăm pacea.
Iar dacă părinții noștri au plecat deja la Domnul, să nu încetăm să-i pomenim în rugăciune, cu recunoștință pentru binele primit prin ei.
Cuvintele omului despre care povestea Cuviosul Paisie merită păstrate în inimă:
„Pentru mine cea mai mare avere este binecuvântarea mamei mele.”
Poate că aceasta este una dintre întrebările pe care fiecare dintre noi ar trebui să și le pună din când în când: dacă încă mai pot primi binecuvântarea mamei și a tatălui meu, prețuiesc eu această comoară cât timp o mai am?