Omul poate avea impresia că este cu adevărat liber atunci când trăiește numai pentru sine, își urmează dorințele și își așază propria voință mai presus de orice.
Din perspectiva vieții duhovnicești însă, tocmai aici începe una dintre cele mai primejdioase despărțiri: îndepărtarea inimii de Dumnezeu. Creștinul nu este chemat să trăiască avându-se pe sine drept centru al existenței, ci să-și transforme întreaga viață într-un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu.
Pentru cine trăim?
Există o întrebare pe care omul ar trebui să și-o pună nu doar în momentele grele, ci în fiecare zi: Pentru cine trăiesc?
La prima vedere, răspunsul pare simplu. Trăim pentru familie, pentru copii, pentru muncă, pentru împlinirea unor datorii și pentru lucrurile pe care le considerăm importante. Dar, dincolo de toate acestea, există o întrebare și mai adâncă: cine se află în centrul vieții mele: Dumnezeu sau eu însumi?
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” (Romani 14, 7-8).
Aceste cuvinte schimbă perspectiva asupra întregii existențe. Viața nu ne-a fost dăruită pentru a deveni stăpâni absoluți asupra ei, ci pentru a o întoarce lui Dumnezeu prin iubire, ascultare, pocăință și fapte bune.
A trăi pentru Dumnezeu nu înseamnă a fugi de lume. Nu înseamnă să ne abandonăm familia, munca sau responsabilitățile. Dimpotrivă, înseamnă să le împlinim pe toate avându-L pe Dumnezeu înaintea ochilor inimii.
Când omul se așază pe sine în centrul lumii
Sfântul Ignatie Briancianinov face o deosebire esențială: pentru Domnul trăiește cel care caută împlinirea voii Lui, iar pentru sine trăiește cel care urmărește împlinirea propriilor pofte.
Aici se află una dintre marile lupte ale vieții duhovnicești.
Păcatul nu începe întotdeauna printr-o faptă spectaculoasă. Uneori începe printr-o schimbare aproape nevăzută a centrului vieții. În loc să întrebăm: „Doamne, ce voiești de la mine?”, începem să întrebăm numai: Ce vreau eu? Ce-mi place mie? Ce-mi aduce mie folos? Ce mă face pe mine să mă simt bine? Cum pot avea mai mult? Cum pot fi admirat?
Treptat, omul ajunge să măsoare totul prin propriul interes. Chiar și relația cu ceilalți poate deveni una bazată pe folos: îi iubesc atât timp cât îmi oferă ceva, îi caut atât timp cât mă înțeleg, îi respect atât timp cât nu îmi tulbură voia.
În această stare, Dumnezeu poate rămâne prezent în cuvintele omului, dar devine tot mai absent din alegerile lui.
Poți părea viu și totuși sufletul să se stingă
Sfântul Ignatie folosește un cuvânt cutremurător: omul care trăiește numai pentru împlinirea poftelor sale poate părea viu înaintea oamenilor, dar sufletește este mort.
Lumea numește adesea „viață” tocmai ceea ce poate risipi sufletul.
Să ai cât mai multe experiențe. Să nu-ți refuzi nimic. Să faci ceea ce simți. Să cauți permanent confortul. Să fii tu însuți măsura binelui și a răului.
Evanghelia propune însă o altă libertate: nu libertatea de a face orice dorești, ci libertatea de a nu mai fi robul dorințelor tale.
Omul poate avea bani, sănătate, succes și aprecierea celor din jur și totuși să poarte în sine un gol pe care nimic pământesc nu-l poate umple.
Pentru că sufletul nu a fost creat numai pentru lumea aceasta.
A fost creat pentru Dumnezeu.
De aceea, atunci când omul încearcă să trăiască fără Dumnezeu, el cere lucrurilor trecătoare să-i ofere ceea ce numai Cel veșnic îi poate dărui.
A face voia lui Dumnezeu
A trăi pentru Domnul înseamnă, înainte de toate, a căuta voia Lui.
Dar voia lui Dumnezeu nu trebuie înțeleasă doar ca o poruncă venită din afară. Dumnezeu nu este un stăpân nemilos care îi răpește omului bucuria. Poruncile Lui sunt căi prin care sufletul este vindecat și readus la adevărata sa libertate.
Când Dumnezeu ne cheamă să iertăm, ne eliberează de povara urii. Când ne cheamă la curăție, ne eliberează de robia patimilor. Când ne cheamă la smerenie, ne vindecă de tirania mândriei. Când ne cheamă să iubim, ne scoate din închisoarea egoismului. Când ne cheamă la rugăciune, ne întoarce mintea și inima spre Izvorul vieții.
De aceea, ascultarea de Dumnezeu nu înseamnă pierderea libertății, ci vindecarea libertății.
„Ia seama să nu învii pentru tine însuți!”
Sfântul Ignatie Briancianinov formulează un avertisment tulburător: „Ia seama să nu învii pentru tine însuți!”
Putem înțelege acest cuvânt ca pe o chemare la cercetarea inimii.
Pentru ce ne ridicăm dimineața? Pentru ce muncim? Pentru ce strângem? Pentru ce luptăm? Pentru ce dorim să fim sănătoși și să trăim mult?
Chiar și darurile bune pot deveni prilej de îndepărtare de Dumnezeu dacă sunt folosite numai pentru noi înșine.
Sănătatea poate fi pusă în slujba aproapelui sau poate hrăni iubirea de confort. Banii pot deveni milostenie sau pricină de lăcomie. Inteligența poate sluji adevărului sau mândriei. Timpul poate deveni rugăciune, iubire și ajutor oferit altora sau poate fi risipit fără încetare.
Nu lucrurile sunt problema, ci locul pe care acestea îl ocupă în inimă.
Cum începe viața pentru Dumnezeu?
Viața pentru Dumnezeu începe adesea prin lucruri mici.
Începe atunci când omul se trezește și, înainte de a se arunca în grijile zilei, își amintește de Dumnezeu.
Începe printr-o rugăciune spusă cu atenție. Prin oprirea unui cuvânt rău. Prin iertarea celui care ne-a supărat. Prin refuzul unei ispite pe care nimeni altcineva nu ar fi văzut-o. Prin milostenia făcută fără laudă. Prin răbdarea cu omul dificil. Prin mulțumirea adusă lui Dumnezeu atunci când lucrurile merg bine și prin păstrarea credinței atunci când vin încercările.
A trăi pentru Dumnezeu nu presupune neapărat fapte extraordinare. Înseamnă ca lucrurile obișnuite ale fiecărei zile să fie făcute într-un duh nou.
Poți pregăti masa familiei tale cu dragoste și recunoștință față de Dumnezeu. Poți munci cinstit pentru Domnul. Poți crește un copil pentru Domnul. Poți îngriji un bolnav pentru Domnul. Poți suporta o nedreptate fără ură pentru Domnul. Poți folosi o zi obișnuită pentru a te apropia de veșnicie.
Astfel, viața creștină nu este despărțită de existența cotidiană. Ea se naște chiar în mijlocul ei.
Moartea nu mai este sfârșitul
Sfântul Ignatie spune despre omul care trăiește în Domnul că, prin moartea trupească, el trece „la o și mai mare bogăție a vieții”.
Această perspectivă schimbă și felul în care creștinul privește moartea.
Dacă existența noastră s-ar limita la câteva zeci de ani petrecuți pe pământ, atunci acumularea, confortul și satisfacerea dorințelor ar putea părea scopuri firești. Dar dacă omul este chemat la viață veșnică, atunci fiecare zi capătă o altă greutate.
Viața aceasta devine pregătire.
Nu în sensul că trebuie disprețuită, ci tocmai în sensul că trebuie prețuită enorm. Fiecare zi este o posibilitate de pocăință. Fiecare întâlnire poate deveni o posibilitate de iubire. Fiecare încercare poate deveni prilej de răbdare. Fiecare cădere poate deveni începutul întoarcerii.
Pentru omul care trăiește cu Hristos, moartea nu mai are ultimul cuvânt.
Să murim egoismului pentru a deveni vii
Creștinismul conține acest paradox: pentru a trăi cu adevărat, trebuie să învățăm să murim.
Nu trupește, ci lăuntric.
Să moară mândria. Să moară iubirea exagerată de sine. Să moară răzbunarea. Să moară patima care ne stăpânește. Să moară nevoia de a avea întotdeauna dreptate. Să moară omul vechi pentru ca în noi să poată crește omul cel nou.
Această moarte lăuntrică nu se petrece într-o singură zi. Este lucrarea unei vieți întregi, prin pocăință, rugăciune, spovedanie, împărtășire, ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și lupta împotriva patimilor.
Și tocmai acolo unde egoismul începe să moară se naște iubirea.
Viața adevărată începe când nu mai trăim numai pentru noi
Adevărata viață nu înseamnă împlinirea tuturor dorințelor, ci apropierea de Dumnezeu. Omul care trăiește numai pentru sine se îndepărtează de El, în timp ce omul care caută voia Lui își îndreaptă viața spre veșnicie.
„Dacă trăim, pentru Domnul trăim.” Acest cuvânt al Apostolului Pavel ne cheamă să ne întrebăm: Pentru cine trăim, de fapt?
Răspunsul nu stă în vorbe, ci în felul în care ne trăim viața. Căci omul a fost creat nu pentru a rămâne închis în sine, ci pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu.