„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și voi lăuda întru inima mea.” (Psalmul 107, 1)
Viața creștinului nu este doar o succesiune de zile, bucurii, încercări și împliniri, ci mai ales un timp al pregătirii pentru întâlnirea cu Dumnezeu. Fiecare zi ne este dăruită pentru a ne curăți inima, pentru a ne întări credința și pentru a învăța să trăim cu gândul la veșnicie.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca, de-a lungul întregii vieți, să ne pregătim astfel încât, atunci când Dumnezeu ne va chema, să putem spune împreună cu psalmistul: „Gata este inima mea!”
Dar ce înseamnă să avem inima gata? Înseamnă oare să nu mai avem nicio teamă, nicio slăbiciune și nicio cădere? Nu. Înseamnă să trăim treji, cu pocăință, cu nădejde și cu dorința sinceră de a rămâne lângă Hristos.
O inimă pregătită pentru Dumnezeu
Cuvintele „Gata este inima mea!” sunt puține, dar cuprind o întreagă mărturisire de credință.
O inimă gata este o inimă care Îl așteaptă pe Dumnezeu. Este inima omului care știe că lumea aceasta nu este destinația sa ultimă și că toate cele pământești, oricât de importante ar părea, sunt trecătoare.
Adeseori ne pregătim cu multă grijă pentru lucrurile acestei lumi. Ne pregătim pentru o călătorie, pentru o sărbătoare, pentru o întâlnire, pentru o zi importantă. Facem planuri pentru luni și chiar pentru ani. Ne îngrijim de casă, de familie, de muncă și de cele necesare trupului.
Dar cât ne pregătim pentru întâlnirea cu Dumnezeu?
Aceasta este întrebarea pe care cuvântul psalmistului o așază înaintea conștiinței noastre. Nu pentru a ne arunca în spaimă, ci pentru a ne trezi.
Creștinul nu trebuie să trăiască în frica obsesivă a morții, ci în conștiința vie a veșniciei. Moartea nu este pentru cel credincios o chemare la disperare, ci pragul unei întâlniri pentru care întreaga viață ar trebui să fie pregătire.
„Să ne încingem bărbătește mijlocu-n cingătoare!”
Sfântul Ioan Gură de Aur folosește imaginea omului încins, pregătit pentru luptă: „Să ne încingem bărbătește mijlocu-n cingătoare!”
În vechime, cel care urma să plece la drum sau la luptă își strângea veșmântul cu o cingătoare, pentru a se putea mișca liber. Nu mai era vreme de odihnă sau de nepăsare. Era gata să pornească.
Așa trebuie să fie și sufletul creștinului: treaz.
Una dintre marile primejdii ale vieții duhovnicești este amânarea. „Mă voi ruga mai târziu.” „Mă voi îndrepta de mâine.” „Voi ierta când voi putea.” „Mă voi spovedi când voi avea timp.” „Mă voi apropia mai mult de Dumnezeu la bătrânețe.”
Și astfel trec zilele. Apoi trec anii.
Iar omul descoperă că lucrurile pe care le-a amânat au devenit deprinderi ale amânării.
De aceea, Evanghelia ne cheamă la trezvie. Nu mâine, ci astăzi. Nu când vom avea mai mult timp, ci în timpul care ne-a fost dăruit acum.
Cum ne pregătim inima?
Pregătirea inimii nu cere lucruri spectaculoase, ci credincioșie în cele mici, împlinite zi de zi. Începem prin rugăciune, căci și câteva clipe petrecute sincer înaintea lui Dumnezeu pot schimba sufletul.
Urmează pocăința. A avea inima pregătită nu înseamnă să nu fi căzut niciodată, ci să nu rămânem în păcat: să ne recunoaștem greșelile, să cerem iertare și să punem mereu început bun.
Iar pregătirea inimii înseamnă și împăcare. Cum vom putea spune „Gata este inima mea!”, dacă purtăm ură și neiertare? Chiar dacă iertarea este uneori grea, putem cere lui Dumnezeu puterea de a nu răspunde răului cu rău.
Să trăim fiecare zi ca pe un dar
Nimeni dintre noi nu știe cât timp are înainte. Tocmai de aceea, fiecare zi dobândește o valoare uriașă.
Dacă am ști că o anumită întâlnire cu cineva drag este ultima, probabil am fi mai atenți la cuvinte. Am lăsa deoparte lucrurile neînsemnate. Am îmbrățișa mai mult. Am ierta mai repede. Am spune „mulțumesc”, „iartă-mă” și „te iubesc” fără atâtea ezitări.
Creștinismul ne învață să redescoperim această valoare a clipei fără să trăim într-o permanentă neliniște.
Astăzi pot face un bine. Astăzi pot ierta. Astăzi pot cere iertare. Astăzi mă pot ruga. Astăzi pot cerceta un om singur. Astăzi pot pune început bun.
Nu ni se cere să rezolvăm într-o singură zi întreaga noastră viață. Ni se cere să nu risipim ziua pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o.
Nu suntem singuri în luptă
Pregătirea pentru veșnicie ar putea părea înfricoșătoare dacă ar depinde numai de puterile noastre.
Dar Sfântul Ioan Gură de Aur adaugă un adevăr esențial: „Să nu ne temem însă. Călăuza căii noastre, căpetenia în lupta pe care o ducem, este Hristos.”
Aici se află nădejdea creștinului. Nu mergem singuri.
Hristos nu stă departe, așteptând doar să vadă dacă vom reuși sau vom cădea. El este Cel care ne cheamă, ne ridică, ne întărește și ne călăuzește.
Când ne rugăm și nu simțim nimic, Hristos rămâne aproape.
Când am căzut și ne rușinăm să ridicăm ochii spre cer, Hristos ne cheamă la pocăință.
Când suntem bolnavi, singuri sau încercați, El nu încetează să fie prezent.
Când ne temem de moarte, El este Cel care ne spune că moartea nu are ultimul cuvânt.
Învierea lui Hristos este temelia nădejdii noastre.
De aceea, pregătirea creștină pentru sfârșitul vieții nu este o pregătire pentru întuneric, ci pentru întâlnire. Nu este cultivarea spaimei, ci creșterea în comuniunea cu Cel pe care nădăjduim să-L întâlnim.
Ce ne împiedică să spunem „Gata este inima mea”?
Poate cea mai mare piedică este alipirea inimii de lucrurile trecătoare.
Nu lucrurile în sine sunt întotdeauna rele. Familia, casa, munca, odihna și bunurile necesare vieții își au rostul lor. Problema începe atunci când acestea ocupă locul lui Dumnezeu și devin singurul nostru orizont.
Ne putem întreba simplu: dacă Dumnezeu m-ar chema astăzi, ce m-ar apăsa?
O ceartă neîmpăcată? Un păcat pe care refuz să-l mărturisesc? O nedreptate pe care aș putea încă să o îndrept? Un om căruia ar trebui să-i cer iertare? O rugăciune pe care o amân de prea multă vreme?
Aceste întrebări nu trebuie să ne conducă la deznădejde. Dimpotrivă, faptul că suntem încă aici înseamnă că avem înainte timpul pocăinței.
Astăzi încă putem schimba ceva.
A fi gata nu înseamnă a fi fără păcat
Există și primejdia de a înțelege greșit cuvintele psalmistului. Cine dintre noi poate spune că este desăvârșit?
A avea inima gata nu înseamnă a ne considera vrednici înaintea lui Dumnezeu. Tocmai omul care se apropie sincer de Dumnezeu începe să-și vadă mai limpede propriile slăbiciuni.
Inima pregătită este, mai degrabă, inima smerită.
Este inima care spune: „Doamne, am greșit, dar nu vreau să fug de Tine.”
Este inima care cade și se ridică. Este inima care încă se luptă. Este inima care nu și-a pierdut nădejdea. Este inima care știe că mântuirea este darul lui Dumnezeu și răspunde acestui dar prin credință, pocăință și iubire.
Să fim gata astăzi
Poate că nu putem spune încă din toată ființa: „Gata este inima mea!”
Dar putem începe să ne pregătim.
Să facem astăzi rugăciunea pe care am amânat-o. Să cerem iertarea pe care orgoliul ne-a împiedicat să o cerem. Să iertăm, chiar dacă rana încă doare. Să ne apropiem de Taina Spovedaniei. Să facem binele pe care îl putem face. Să mulțumim pentru oamenii pe care Dumnezeu i-a așezat lângă noi.
Și, mai presus de toate, să nu ne temem.
Căci, după cum ne amintește Sfântul Ioan Gură de Aur, Călăuza căii noastre este Domnul Iisus Hristos.
El merge înaintea noastră. El ne ridică atunci când cădem. El ne cheamă atunci când ne îndepărtăm. El este nădejdea noastră în viață și dincolo de hotarul acestei vieți.
Fericit este omul care, atunci când va veni ceasul chemării sale, nu va avea nevoie să ceară încă o zi pentru a începe să-L caute pe Dumnezeu, ci va putea rosti cu pace, credință și nădejde:
„Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea; cânta-voi și voi lăuda întru inima mea.”