Viața creștinului este o necontenită lucrare a iubirii, a milei și a iertării.
Dumnezeu a rânduit lumea astfel încât omul să culeagă roadele faptelor sale. Nimic din ceea ce facem nu rămâne fără răsplată înaintea lui Dumnezeu. Dacă oferim iubire, vom primi iubire; dacă oferim milă, vom primi milă; dacă iertăm, vom fi iertați. Aceasta este legea duhovnicească pe care o găsim în întreaga Sfântă Scriptură și în învățătura Sfinților Părinți.
Avva Efrem Filotheitul spune:
„Tot ceea ce facem pentru aproapele nostru vom primi de la Dumnezeu. Dacă vom ierta, El ne va ierta, dacă vom iubi, El ne va iubi, dacă vom fi milostivi și El ne va fi milostiv.”
Aceste cuvinte ne descoperă o mare taină: relația noastră cu Dumnezeu este strâns legată de felul în care ne purtăm cu semenii noștri.
Omul nu poate spune că Îl iubește pe Dumnezeu, dacă îl urăște pe aproapele său. Mântuitorul Iisus Hristos a arătat limpede că dragostea față de oameni este criteriul după care vom fi judecați la sfârșitul veacurilor. De aceea, creștinul este chemat să devină izvor de bunătate, de pace și de milostenie pentru toți cei din jurul său.
Legea duhovnicească a răsplătirii
În lume există legi naturale pe care nimeni nu le poate schimba. Tot astfel există și legi duhovnicești. Una dintre ele este aceea că omul primește înapoi ceea ce oferă.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6, 7)
Acest adevăr se împlinește atât în viața aceasta, cât și în viața viitoare. Omul care seamănă răutate va culege tulburare și suferință, iar cel care seamănă iubire și milă va culege pace și binecuvântare.
Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie:
„Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” (Matei 5, 7)
Așadar, milostenia nu este doar o faptă bună, ci o cale sigură spre mila lui Dumnezeu. Când omul își deschide inima către aproapele său, Dumnezeu Își deschide și mai mult mila Sa către acel suflet.
Mulți oameni caută pacea, bucuria și ajutorul lui Dumnezeu, dar uită că acestea se dobândesc prin iubire și jertfă. Dumnezeu privește la inima omului și răsplătește fiecare gest făcut cu sinceritate și dragoste.
Iertarea aduce iertare
Una dintre cele mai mari virtuți creștine este iertarea. Nimeni nu poate dobândi pace sufletească dacă păstrează ură și răzbunare în inimă. Domnul Iisus Hristos ne-a învățat să iertăm fără măsură, chiar și pe cei care ne greșesc.
În rugăciunea „Tatăl nostru” spunem:
„Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; ”(Matei 6, 12)
Prin aceste cuvinte, omul singur își hotărăște măsura iertării pe care o va primi de la Dumnezeu. Dacă iartă, va fi iertat. Dacă osândește și ține minte răul, își închide singur poarta milei dumnezeiești.
Mântuitorul spune foarte clar:
„Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;Iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre. ” (Matei 6, 14-15)
Iertarea nu este slăbiciune, ci putere duhovnicească. Numai omul smerit și apropiat de Dumnezeu poate ierta cu adevărat. Prin iertare se vindecă sufletul, se alungă întunericul și se aduce pacea lui Hristos în inimă.
Milostenia materială și milostenia sufletească
Mulți cred că milostenia înseamnă doar ajutor material. Desigur, și acesta este foarte important. Hristos a hrănit pe cei flămânzi, a vindecat pe cei bolnavi și a mângâiat pe cei necăjiți. Creștinul este dator să ajute după putere pe cel lipsit.
Sfânta Scriptură spune:
„Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună.” (Pildele lui Solomon 19, 17)
Totuși, Avva Efrem Filotheitul arată că există o milostenie și mai mare: milostenia sufletească. A te ruga pentru oameni, a întoarce un suflet către Dumnezeu, a încuraja pe cineva deznădăjduit sau a spune un cuvânt bun unui om aflat în necaz sunt fapte de mare preț înaintea cerului.
Există oameni care sunt săraci nu doar material, ci și sufletește. Sunt oameni fără credință, fără speranță, apăsați de păcate și deznădejde. Pentru aceștia trebuie să se roage creștinul cu multă dragoste.
O rugăciune spusă din inimă pentru aproapele poate salva un suflet. Dumnezeu ascultă rugăciunile făcute cu iubire și smerenie. Uneori, o vorbă bună sau o rugăciune sinceră valorează mai mult decât orice ajutor material.
Durerea apropie sufletul de Dumnezeu
În viață, omul trece prin multe încercări și suferințe. De multe ori, tocmai durerea îl trezește din nepăsare și îl apropie de Dumnezeu. Avva Efrem spune că durerea înmoaie sufletul și îl face capabil să primească cuvântul lui Dumnezeu.
Suferința are un rol tainic în mântuirea omului. Ea îl smerește, îl face mai atent la viața sufletească și îl ajută să înțeleagă cât de mult are nevoie de Dumnezeu.
Psalmistul David spune:
„Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale. ” (Psalmul 118, 71)
Mulți oameni s-au întors la Dumnezeu după ce au trecut prin boală, necazuri sau pierderi. În acele momente, sufletul devine mai sensibil și mai deschis către adevărurile dumnezeiești.
De aceea, creștinul nu trebuie să disprețuiască pe omul aflat în suferință, ci să-l sprijine cu dragoste și rugăciune. Uneori, Dumnezeu lucrează prin oameni pentru a ridica un suflet căzut.
Să nu osândim pe aproapele
Un mare păcat care rănește sufletul este osândirea aproapelui. Oamenii se grăbesc adesea să judece, să vorbească rău și să condamne pe ceilalți, fără să-și vadă propriile păcate.
Mântuitorul ne avertizează:
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7, 1)
Cel care osândește pierde harul lui Dumnezeu și pacea sufletească. Numai Dumnezeu cunoaște inima omului și lupta fiecăruia. De aceea, creștinul trebuie să fie îngăduitor și smerit.
Avva Efrem spune:
„Dacă nu-l osândim pe om, nici Dumnezeu nu ne va osândi pe noi.”
Acesta este un adevăr profund. Omul care acoperă greșelile aproapelui cu iubire va afla și el acoperământ înaintea lui Dumnezeu.
Sfinții Părinți spuneau că este mai bine să plângem pentru păcatele noastre decât să cercetăm greșelile altora. Când omul se vede pe sine păcătos, nu mai are timp să judece pe aproapele.
Dragostea, cea mai mare comoară
Temelia întregii vieți creștine este dragostea. Fără iubire, toate faptele bune își pierd valoarea.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (I Corinteni 13, 3)
Dragostea adevărată este jertfelnică, smerită și răbdătoare. Ea nu caută folosul propriu, ci binele aproapelui. Dumnezeu este iubire, iar omul care iubește se apropie de Dumnezeu.
În fiecare zi avem ocazia să oferim ceva celor din jur: un cuvânt bun, o rugăciune, o mângâiere, un ajutor sau o iertare. Nimic nu se pierde înaintea lui Dumnezeu. Tot ceea ce oferim din iubire se întoarce înapoi asupra noastră ca binecuvântare.
Viața omului este asemenea unui ogor duhovnicesc
Ceea ce semănăm astăzi vom culege mâine. Dacă vom semăna iubire, milă și iertare, vom primi de la Dumnezeu aceleași daruri. Dacă vom ajuta pe aproapele, Dumnezeu ne va ajuta și pe noi în vreme de necaz.
Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de oameni milostivi și buni. Un creștin adevărat trebuie să fie lumină pentru cei din jur și sprijin pentru cei aflați în suferință.
Să ne rugăm pentru toți oamenii, să nu osândim pe nimeni și să căutăm să facem binele cât mai avem vreme. Fiecare faptă făcută din dragoste are valoare veșnică înaintea lui Dumnezeu.
Așa cum spune Sfânta Scriptură:
„Daţi şi se va da. Turna-vor în sânul vostru o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf, căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura.” (Luca 6, 38)
Să ne străduim, așadar, să dăruim iubire, milă și iertare, pentru ca și noi să primim de la Dumnezeu darurile cele bogate ale harului Său și bucuria mântuirii veșnice