Între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai se află și porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău! ” (Ieșirea 20, 16).
Această poruncă apără adevărul, dreptatea și buna înțelegere dintre oameni. Ea condamnă nu doar minciuna rostită înaintea judecății, ci și orice formă de clevetire, osândire, bârfă, defăimare și vorbire de rău.
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu este adevărul absolut.
Mântuitorul Iisus Hristos spune:
„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6).
De aceea, fiecare creștin este chemat să trăiască în adevăr și să se ferească de orice cuvânt care rănește, nedreptățește sau aduce tulburare între oameni.
Monahul Agapie Criteanul, în lucrarea „Mântuirea păcătoșilor”, arată că această poruncă are două ramuri importante: păcatele săvârșite în cadrul judecăților și păcatele limbii, precum clevetirea, ocara și răspândirea smintelilor. Astfel, porunca a noua privește atât dreptatea socială, cât și curăția inimii și a cuvântului.
Adevărul, temelie a vieții creștine
Viața creștină nu poate exista fără adevăr. Minciuna este lucrarea diavolului, iar adevărul este lucrarea lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură spune despre diavol:
„Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8, 44).
Prin urmare, orice minciună îl îndepărtează pe om de Dumnezeu. Chiar și o minciună aparent mică poate produce mult rău. O mărturie falsă poate distruge reputația unui om, poate ruina familii și poate provoca nedreptăți greu de reparat.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare.” (Efeseni 4, 25).
Adevărul trebuie spus cu dragoste și discernământ, nu cu răutate sau dorință de răzbunare. Creștinul nu trebuie să folosească adevărul pentru a răni, ci pentru a îndrepta și a aduce pace.
Mărturia mincinoasă și nedreptatea
Prima ramură a acestei porunci privește păcatele săvârșite în judecăți și în situațiile în care oamenii sunt chemați să spună adevărul. Monahul Agapie Criteanul amintește de judecători, martori, grefieri, notari și de cei implicați în procese nedrepte.
Mărturia mincinoasă este un păcat foarte greu, deoarece poate condamna un om nevinovat.
În Vechiul Testament, Dumnezeu poruncește:
„«Să nu iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii martor mincinos! ” (Ieșirea 23, 1).
Vedem cât de gravă este mărturia mincinoasă și în timpul pătimirii Mântuitorului.
Arhiereii și fariseii au căutat martori mincinoși împotriva lui Hristos pentru a-L condamna:
„Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.” (Matei 26, 59).
Așadar, orice om care minte pentru a câștiga un proces, pentru a lua bunul altuia sau pentru a distruge viața aproapelui se face părtaș unei mari nedreptăți. Nu doar cel care rostește minciuna păcătuiește, ci și cei care îl ajută, îl încurajează sau profită de nedreptate.
În societatea de astăzi, tentația de a minți pentru bani, interese sau influență este foarte mare. Există oameni care falsifică documente, dau declarații mincinoase sau folosesc viclenia pentru a obține câștig nedrept. Toate acestea sunt împotriva voii lui Dumnezeu.
Păcatul clevetirii și al bârfirii
A doua ramură a poruncii privește păcatele limbii: clevetirea, osândirea, batjocura, vorbirea de rău și răspândirea smintelilor. Aceste păcate sunt foarte răspândite și, adesea, oamenii le consideră neînsemnate. Totuși, înaintea lui Dumnezeu ele au mare greutate.
Sfântul Apostol Iacov vorbește despre puterea limbii:
„Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. ” (Iacov 3, 6).
Din cauza unui cuvânt rău se pot naște certuri, dezbinări și ură.
Clevetirea înseamnă a vorbi de rău pe cineva în lipsa lui, scoțând în evidență greșelile sau defectele sale. Uneori, oamenii exagerează sau chiar inventează lucruri rele despre aproapele lor. Alteori, răspândesc zvonuri fără să cunoască adevărul.
Domnul Iisus Hristos ne avertizează:
,,Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. ” (Matei 12, 36).
Cât de multe păcate se săvârșesc prin simpla plăcere de a bârfi! Oamenii își pierd pacea sufletească, se nasc neînțelegeri între prieteni și chiar între membrii familiei. Uneori, o singură bârfă poate distruge reputația unui om pentru mulți ani.
Creștinul adevărat nu trebuie nici să clevetească, nici să asculte cu plăcere clevetirea. Monahul Agapie Criteanul spune că păcătuiește și cel care „dă auzul său clevetitorului”. A asculta cu bucurie vorbirea de rău înseamnă a deveni părtaș la păcat.
Osândirea aproapelui
Un alt păcat legat de această poruncă este osândirea aproapelui. Oamenii se grăbesc adesea să judece viața celorlalți, fără să își vadă propriile păcate.
Mântuitorul spune limpede:
„Nu judecați, ca să nu fiți judecați” (Matei 7, 1).
Nu înseamnă că trebuie să aprobăm răul, ci că nu avem dreptul să condamnăm persoana aproapelui.
Numai Dumnezeu cunoaște inima omului, suferințele și luptele lui. De multe ori, ceea ce vedem la exterior nu arată adevărata stare a sufletului. De aceea, Sfinții Părinți ne îndeamnă să fim îngăduitori și smeriți.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nimic nu-L mânie mai mult pe Dumnezeu decât judecarea aproapelui. Cel care osândește uită propriile păcate și se socotește pe sine mai bun decât ceilalți.
În loc să judecăm, suntem chemați să ne rugăm pentru aproapele și să îl ajutăm cu dragoste. Dacă vedem o greșeală, trebuie să o acoperim cu discreție și cu dorință sinceră de îndreptare, nu să o răspândim spre rușinea celuilalt.
Smintelile și dezbinările dintre oameni
Porunca a noua condamnă și pe cei care seamănă neînțelegeri între oameni. Monahul Agapie Criteanul vorbește despre cei care „seamănă sminteli între frați ca să-i învrăjbească”.
Acest păcat este foarte periculos deoarece distruge pacea și iubirea dintre oameni. Unii provoacă certuri prin vorbe răutăcioase, prin minciuni sau prin interpretări viclene. Ei spun unuia ceea ce a zis altul, adaugă lucruri neadevărate și aprind mânia între oameni.
Sfânta Scriptură spune:
„Omul cu gând rău aţâţă ceartă şi defăimătorul desparte pe prieteni.” (Pildele lui Solomon 16, 28).
Diavolul este semănător de dezbinare, iar creștinul trebuie să fie făcător de pace.
Mântuitorul spune în Fericiri:
„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” (Matei 5, 9).
În familie, în comunitate și în Biserică, pacea se păstrează prin răbdare, sinceritate și iubire. Omul care duce vorba de la unul la altul și provoacă neînțelegeri lucrează împotriva poruncii lui Dumnezeu.
Cum putem păzi această poruncă
Pentru a păzi porunca a noua, trebuie mai întâi să ne păzim limba și gândurile. Nu putem vorbi curat dacă inima este plină de răutate, invidie și mândrie.
Psalmistul se roagă astfel:
„Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire, împrejurul buzelor mele.” (Psalmul 140, 3).
Creștinul trebuie să se întrebe înainte de a vorbi: este adevărat ceea ce spun? Este folositor? Îl ajută pe aproapele meu? Dacă vorbele noastre aduc tulburare și rău, mai bine este să tăcem.
De asemenea, trebuie să avem curajul adevărului. Să nu mințim pentru interese materiale, pentru frică sau pentru câștig personal. Dumnezeu vede toate și fiecare om va da socoteală pentru cuvintele și faptele sale.
Spovedania sinceră și pocăința vindecă și păcatele limbii. Dacă am clevetit, trebuie să cerem iertare și să reparăm răul făcut, pe cât este posibil.
Porunca a noua ne învață respectul față de adevăr și față de aproapele
Minciuna, clevetirea și osândirea rănesc sufletul omului și distrug pacea dintre oameni. Dumnezeu dorește ca noi să fim oameni ai adevărului, ai dreptății și ai iubirii.
Într-o lume în care bârfa și minciuna sunt tot mai răspândite, creștinul este chemat să fie lumină și mărturisitor al adevărului. Fiecare cuvânt rostit trebuie să aducă pace, zidire și bunătate.
Să ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască inimă curată și limbă binecuvântată, pentru ca prin cuvintele noastre să nu rănim pe aproapele, ci să slăvim pe Dumnezeu și să aducem folos celor din jur.
Astfel vom împlini cu adevărat porunca:
„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!”