În vremurile noastre, când informația circulă cu o viteză fără precedent, este mai ușor ca niciodată să vorbim despre credință.
Putem publica articole, distribui citate din Sfinții Părinți, comenta texte biblice și participa la numeroase discuții teologice. Toate acestea sunt folositoare atunci când izvorăsc dintr-o inimă care Îl iubește pe Dumnezeu. Însă există și un mare pericol: acela de a reduce Ortodoxia la cuvinte, fără ca viața noastră să fie schimbată de adevărul pe care îl mărturisim.
Cuviosul Paisie Aghioritul atrage atenția asupra acestui pericol printr-o observație simplă și profundă:
„Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox.” În această frază este concentrată întreaga pedagogie a vieții duhovnicești. Dumnezeu nu caută oameni care să impresioneze prin discursuri, ci suflete care să se lase transformate de har.
Ortodoxia nu este doar o doctrină corectă, ci o viață în Hristos. Ea nu constă doar în cunoașterea adevărului, ci în trăirea lui zi de zi. De aceea, între cuvânt și faptă trebuie să existe o deplină armonie. Numai atunci mărturia creștinului devine convingătoare.
Ortodoxia este viață înainte de a fi discurs
Domnul Iisus Hristos nu a venit în lume pentru a întemeia o școală filosofică și nici pentru a transmite doar un sistem de idei religioase. El a venit să ofere oamenilor viață nouă.
Mântuitorul spune:
„Furul nu vine decât ca să fure şi să junghie şi să piardă. Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă.” (Ioan 10, 10).
Această viață nouă începe din interiorul omului. Ea schimbă gândirea, dorințele, comportamentul și întreaga existență. Un om care trăiește cu adevărat în Hristos nu poate rămâne același.
Din păcate, există riscul ca cineva să cunoască foarte multe despre credință, dar să nu se lase schimbat de ea. Poate vorbi frumos despre smerenie, fără să fie smerit. Poate explica iubirea, fără să ierte. Poate scrie despre rugăciune, fără să se roage.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere. ” (I Corinteni 4, 20)
Puterea aceasta este lucrarea harului în omul care împlinește poruncile.
Mărturisirea credinței trebuie să fie vizibilă
Cuviosul Paisie face o distincție foarte importantă între posturile rânduite de Biserică și nevoințele personale.
Posturile de miercuri și vineri, Postul Mare, Postul Crăciunului, al Sfinților Apostoli și al Adormirii Maicii Domnului nu sunt simple alegeri personale. Ele reprezintă ascultarea de Biserică și mărturisirea apartenenței noastre la Trupul lui Hristos.
Creștinul nu trebuie să se rușineze că postește atunci când întreaga Biserică postește. Aceasta nu este mândrie, ci fidelitate față de credință.
Domnul spune:
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 10, 32)
Într-o societate care ignoră tot mai mult valorile creștine, simplul fapt că postești, mergi la biserică sau refuzi anumite compromisuri devine o mărturisire.
Dar această mărturisire trebuie făcută cu smerenie, fără superioritate și fără judecarea celor care încă nu înțeleg sensul vieții bisericești.
Nevoințele personale trebuie păstrate în ascuns
Dacă posturile Bisericii sunt mărturisite public prin participarea întregii comunități, nevoințele personale trebuie ascunse.
Domnul Hristos spune foarte clar:
„Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.” (Matei 6, 17-18)
Aceste cuvinte descoperă un adevăr esențial: Dumnezeu privește inima.
Posturile suplimentare, metaniile, privegherile, lacrimile pocăinței și toate ostenelile personale nu trebuie transformate în motive de laudă.
Harul fuge de mândrie.
Atunci când omul începe să vorbească prea mult despre propriile sale nevoințe, există riscul ca plata lui să fie aprecierea oamenilor și nu binecuvântarea lui Dumnezeu. Smerenia păstrează comoara ascunsă.
Puterea exemplului este mai mare decât puterea cuvintelor
Sfântul Paisie spune un lucru de mare actualitate:
„Dacă predică unul care nu are trăire, nu îl încredințează lăuntric pe celălalt, nu îl schimbă, oricât de bună ar fi predica lui.”
Oamenii simt autenticitatea.
Poți asculta o predică impecabilă din punct de vedere teologic, dar dacă în spatele cuvintelor nu există viață, mesajul nu pătrunde în inimă.
În schimb, o persoană simplă, care vorbește puțin, dar trăiește în pace, în smerenie și în iubire, poate schimba profund sufletele celor din jur.
Sfântul Serafim de Sarov spunea:
„Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.”
Aceasta este adevărata misiune. Nu spectaculozitatea discursului schimbă lumea, ci sfințenia.
Credința se vede în fapte
Sfântul Apostol Iacov afirmă categoric:
„Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este. ” (Iacov 2, 26)
Nu este suficient să afirmăm că suntem ortodocși.
Trebuie ca acest lucru să se vadă în:
- felul în care vorbim;
- modul în care iertăm;
- răbdarea în necazuri;
- cinstea în muncă;
- dragostea față de familie;
- ajutorarea celor săraci;
- participarea la viața Bisericii;
- rugăciunea zilnică.
Ortodoxia nu începe în fața tastaturii, a discuțiilor private și nici în fața microfonului.
Ea începe dimineața, când omul își face rugăciunea.
Continuă la serviciu, prin cinste. Se vede în trafic, prin răbdare. Se vede în familie, prin dragoste. Se vede în biserică, prin smerenie. Se vede în singurătate, când nimeni nu privește. Acolo se verifică autenticitatea credinței.
Pericolul formalismului religios
Fariseii cunoșteau foarte bine Legea.
Posteau.
Se rugau.
Dădeau zeciuială.
Dar Hristos îi mustră pentru lipsa vieții lăuntrice.
El spune:
„«Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” (Matei 15, 8)
Această avertizare rămâne valabilă pentru fiecare creștin.
Este posibil să respectăm toate regulile exterioare și totuși să fim plini de mândrie, răutate și judecată.
Scopul postului nu este doar schimbarea alimentației.
Scopul rugăciunii nu este doar rostirea unor cuvinte.
Scopul mersului la biserică nu este simpla prezență.
Toate acestea urmăresc schimbarea inimii.
Dacă inima nu se schimbă, practica religioasă riscă să devină doar un obicei exterior.
Lumea are nevoie de sfinți, nu doar de vorbitori
Societatea contemporană este plină de opinii.
Toți vorbesc. Toți explică. Toți critică. Dar puțini trăiesc ceea ce spun. Creștinismul autentic nu convinge prin polemici, ci prin lumină.
Domnul spune:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5, 16)
Observăm că oamenii nu sunt chemați să admire discursurile noastre, ci faptele noastre bune.
Viața unui creștin poate deveni cea mai puternică predică.
Un om liniștit într-o lume agitată. Un om iertător într-o lume răzbunătoare. Un om cinstit într-o lume coruptă. Un om smerit într-o lume dominată de mândrie. Aceasta este adevărata mărturisire ortodoxă.
Să unim dreapta credință cu dreapta viețuire
Ortodoxia a păstrat nealterată învățătura Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți.
Dar această comoară trebuie unită cu o viață pe măsură.
Nu este suficient să avem dreapta credință dacă nu avem și dreapta viețuire.
Sfinții nu au devenit sfinți pentru că vorbeau frumos despre Dumnezeu, ci pentru că L-au iubit până la capăt.
Ei au postit. S-au rugat. Au plâns pentru păcatele lor.
Au iertat. Au iubit vrăjmașii. Au răbdat suferințele.
Au împlinit Evanghelia. De aceea cuvintele lor au rămas vii peste veacuri. Ele sunt susținute de experiența unei vieți sfinte.
Îndemnul Cuviosului Paisie Aghioritul este unul dintre cele mai importante pentru creștinul contemporan: „Scopul este să trăim ortodox, nu numai să vorbim sau să scriem ortodox.”
Într-o epocă în care este atât de ușor să publicăm opinii și atât de greu să ne schimbăm pe noi înșine, această chemare devine un adevărat program de viață.
Să mărturisim fără rușine credința Bisericii prin posturile și rânduielile ei, dar să ne ascundem nevoințele personale în fața oamenilor și să le arătăm numai lui Dumnezeu. Să nu căutăm admirația lumii, ci aprobarea lui Hristos. Să nu dorim să fim cunoscuți drept oameni care vorbesc frumos despre credință, ci drept oameni care o trăiesc.
Atunci cuvintele noastre vor avea putere, pentru că vor fi susținute de exemplul vieții. Iar cea mai frumoasă predică pe care o poate rosti un creștin va fi întotdeauna propria lui viață transformată de harul lui Dumnezeu.