Întrebarea „Ce se cere pentru mântuire?” este una dintre cele mai importante pe care și le poate pune un creștin.
Nu este o simplă curiozitate teologică, ci o întrebare care privește sensul întregii noastre existențe. Omul nu a fost creat doar pentru viața trecătoare, ci pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu. De aceea, tot ceea ce trăim aici are valoare numai în măsura în care ne apropie de Împărăția lui Dumnezeu.
În vremurile noastre există două extreme periculoase. Unii cred că omul se poate mântui numai prin propriile fapte, ca și cum harul lui Dumnezeu nu ar fi necesar. Alții socotesc că este suficient să creadă în Dumnezeu, fără să-și schimbe viața și fără să se nevoiască în împlinirea poruncilor.
Învățătura ortodoxă respinge ambele exagerări și mărturisește adevărul descoperit în Sfânta Scriptură și păstrat de Sfinții Părinți: mântuirea este lucrarea comună a harului dumnezeiesc și a voinței libere a omului.
Sfântul Nectarie de Eghina arată limpede că pentru mântuire sunt necesare atât harul lui Dumnezeu, cât și dispoziția lăuntrică a omului. Dumnezeu oferă tuturor iubirea Sa și harul Său, însă omul trebuie să răspundă liber acestei chemări. Nimeni nu poate fi mântuit cu sila, după cum nimeni nu poate ajunge la Dumnezeu numai prin puterile proprii.
Harul lui Dumnezeu, temelia mântuirii
Primul adevăr pe care trebuie să-l înțelegem este că mântuirea începe de la Dumnezeu. Omul căzut în păcat nu și-ar fi putut redobândi singur comuniunea cu Creatorul său. De aceea, Dumnezeu L-a trimis în lume pe Fiul Său pentru a ridica firea omenească și pentru a deschide din nou porțile Împărăției.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu;”(Efeseni 2, 8)
Harul este darul iubirii dumnezeiești. El luminează mintea, întărește voința, vindecă sufletul și îl face pe om capabil să lupte împotriva păcatului. Fără acest ajutor dumnezeiesc nimeni nu poate birui patimile și nu poate dobândi sfințenia.
Însuși Mântuitorul spune:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.”(Ioan 15, 5)
Aceste cuvinte nu înseamnă că omul este lipsit de libertate, ci că orice faptă bună își primește puterea din harul lui Dumnezeu. După cum mlădița nu poate rodi despărțită de viță, tot astfel nici sufletul nu poate aduce roade duhovnicești fără unirea cu Hristos.
Dumnezeu voiește mântuirea tuturor
Un alt adevăr esențial este că Dumnezeu dorește mântuirea fiecărui om.
Sfânta Scriptură spune:
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.”(I Timotei 2, 4)
Dacă Dumnezeu îi iubește pe toți și dorește mântuirea tuturor, atunci de ce nu se mântuiesc toți?
Răspunsul îl găsim chiar în Evanghelie. Dumnezeu respectă libertatea pe care El Însuși a dăruit-o omului. Iubirea adevărată nu constrânge, ci invită. Dumnezeu bate la ușa inimii, dar nu o sparge. El cheamă, însă nu obligă.
Hristos a chemat mulțimile să-L urmeze, dar nu toți au răspuns. Unii L-au primit cu bucurie, iar alții L-au respins. Același lucru se întâmplă și astăzi. Harul lucrează asupra tuturor, însă nu toți îl primesc.
Aceasta arată cât de mare este responsabilitatea fiecăruia dintre noi.
Lepădarea de sine, începutul drumului către mântuire
Sfântul Nectarie subliniază că pentru mântuire este necesară lepădarea de sine.
„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”(Matei 16, 24)
Aceste cuvinte sunt adresate fiecărui creștin.
Lepădarea de sine nu înseamnă disprețuirea propriei persoane, ci lepădarea omului vechi, dominat de egoism, mândrie și păcat. Înseamnă renunțarea la voia proprie atunci când aceasta se împotrivește voii lui Dumnezeu.
Firea noastră căzută caută mereu confortul, slava deșartă și plăcerile trecătoare. Hristos ne cheamă însă la o viață nouă, în care Dumnezeu ocupă primul loc.
Această schimbare nu se produce peste noapte. Ea este rodul unei lupte continue împotriva patimilor. În fiecare zi creștinul este chemat să spună nu păcatului și da lui Dumnezeu.
Lepădarea de sine este începutul adevăratei libertăți. Omul nu devine mai sărac renunțând la păcat, ci mai bogat. Nu pierde nimic din ceea ce este cu adevărat valoros, ci scapă de robia care îi întunecă sufletul.
Voința omului trebuie să răspundă chemării lui Dumnezeu
Voința liberă este unul dintre cele mai mari daruri primite de om la creație. Dumnezeu o respectă până la capăt. El nu forțează pe nimeni să creadă și nici să se pocăiască.
Tocmai de aceea pocăința este atât de valoroasă. Ea reprezintă răspunsul liber al sufletului la iubirea lui Dumnezeu.
Ori de câte ori alegem binele în locul răului, iertarea în locul răzbunării, smerenia în locul mândriei, noi colaborăm cu harul dumnezeiesc.
Această împreună-lucrare dintre Dumnezeu și om este ceea ce Sfinții Părinți numesc sinergie.
Harul lucrează primul, însă omul trebuie să răspundă prin credință, ascultare și pocăință.
Hristos este singura ușă a mântuirii
Domnul spune:
„Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.”(Ioan 10, 9)
Aceste cuvinte arată limpede că nu există altă cale către Tatăl decât Hristos.
Mântuirea nu este o filozofie și nici o simplă moralitate. Ea este unirea vie cu Hristos.
Prin Botez devenim mădulare ale Trupului Său, prin Spovedanie primim iertarea păcatelor, iar prin Sfânta Împărtășanie ne unim cu El în chip real și tainic.
De aceea credința adevărată nu poate fi despărțită de viața Bisericii. Biserica este Trupul lui Hristos, locul în care lucrează harul Sfântului Duh și în care omul primește toate mijloacele necesare pentru mântuire.
A rămâne departe de Hristos înseamnă a rămâne departe de izvorul vieții.
Credința trebuie să rodească în fapte
Credința adevărată nu este doar o convingere intelectuală.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.”(Iacov 2, 26)
Faptele bune nu cumpără mântuirea, dar ele sunt dovada vie că harul lui Dumnezeu lucrează în suflet.
Un pom sănătos produce roade sănătoase. La fel, un suflet unit cu Hristos va rodi iubire, milostenie, răbdare, curăție, smerenie și iertare.
Creștinul nu face binele pentru a-L obliga pe Dumnezeu să-i ofere răsplată, ci pentru că iubirea lui Hristos îi transformă inima.
Atunci când omul se apropie de Dumnezeu, întreaga sa viață începe să se schimbe. Vorbele devin mai curate, gândurile mai limpezi, relațiile mai pline de iubire, iar faptele mai folositoare aproapelui.
Aceasta este adevărata mărturie a credinței.
Drumul mântuirii este o luptă continuă
Nimeni nu ajunge la sfințenie fără nevoință.
Viața creștină este un urcuș continuu. Vor exista căderi, ispite și momente de slăbiciune. Important este să nu deznădăjduim.
Dumnezeu nu cere perfecțiune instantanee, ci pocăință sinceră și dorința de a merge înainte.
Ori de câte ori ne ridicăm după o cădere, harul lui Dumnezeu ne întărește.
Sfinții nu au fost oameni fără greșeli, ci oameni care nu au încetat niciodată să se întoarcă la Dumnezeu.
Mântuirea nu este câștigată într-o singură zi, ci este rodul unei vieți întregi de credință, rugăciune, pocăință și iubire.
Răspunsul la întrebarea „Ce se cere pentru mântuire?” este limpede în lumina Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți
Dumnezeu oferă tuturor harul Său, însă omul trebuie să răspundă liber acestei chemări. Mântuirea nu este nici exclusiv lucrarea lui Dumnezeu fără om, nici exclusiv lucrarea omului fără Dumnezeu, ci împreună-lucrarea harului dumnezeiesc cu voința omenească.
Lepădarea de sine, credința vie, pocăința sinceră, participarea la viața Bisericii și împlinirea poruncilor sunt răspunsul nostru la iubirea lui Hristos. Fără El nu putem face nimic, dar împreună cu El toate devin cu putință.
Să-I cerem, așadar, lui Dumnezeu să ne dăruiască inimă smerită, credință statornică și puterea de a ne lepăda de omul cel vechi, pentru ca harul Său să rodească în noi. Numai astfel vom putea merge pe calea îngustă care duce la viață și vom auzi, la sfârșitul alergării noastre pământești, glasul mult dorit al Mântuitorului:
„Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 23).