Există o comoară pe care fiecare om o poartă în sine și care valorează mai mult decât întreaga lume: sufletul.
El este darul lui Dumnezeu, chipul Creatorului în om și partea nemuritoare a ființei noastre. De aceea, cea mai importantă întrebare nu este ce avem, ci cum ne păstrăm sufletul curat pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu
Sfânta Scriptură relatează momentul unic al creării omului prin cuvintele lui Dumnezeu:
„Şi a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!».” (Facerea 1, 26).
Apoi citim: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1, 27).
Aceste versete arată că omul ocupă un loc aparte în întreaga creație. Animalele, plantele și toate celelalte făpturi au fost create prin simpla poruncă dumnezeiască, însă la crearea omului vedem sfatul iubitor al Sfintei Treimi. Dumnezeu îl creează pe om pentru comuniune, pentru iubire și pentru viață veșnică.
Chipul lui Dumnezeu nu se referă la trup, deoarece Dumnezeu este Duh. Chipul dumnezeiesc se află în sufletul omului, care este înzestrat cu rațiune, libertate, conștiință și capacitatea de a-L cunoaște și iubi pe Creatorul său.
Această demnitate face ca fiecare om, indiferent de vârstă, cultură sau stare socială, să fie de o valoare neprețuită înaintea lui Dumnezeu.
Sufletul este suflarea de viață dăruită de Dumnezeu
Cartea Facerii descrie într-un mod impresionant crearea primului om:
„Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2, 7).
Acest verset ne arată că omul este alcătuit din două realități care formează o singură persoană: trupul și sufletul.
Trupul este luat din pământ și se întoarce în pământ, însă sufletul este darul direct al lui Dumnezeu. El este principiul vieții, al conștiinței, al iubirii și al comuniunii cu Creatorul.
Fără suflet, trupul este lipsit de viață. De aceea, moartea nu înseamnă dispariția omului, ci despărțirea vremelnică dintre suflet și trup, până la învierea cea de obște.
Credința creștină ne învață că sufletul este nemuritor. El continuă să existe după moarte și așteaptă judecata lui Dumnezeu și învierea trupului.
Chipul Sfintei Treimi în sufletul omului
Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antimexplică într-un mod profund că sufletul este chipul lui Dumnezeu în om după fire, după har și după slavă.
După fire, sufletul poartă în sine o asemănare tainică cu Persoanele Sfintei Treimi.
El este asemenea Tatălui prin minte, care este izvorul cunoașterii. Omul poate cerceta adevărul, poate contempla frumusețea creației și poate ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.
Este asemenea Fiului prin cuvântul lăuntric, prin logosul interior care luminează mintea și o conduce spre înțelepciune. Prin Sfântul Botez, omul primește harul care îi deschide sufletul către viața în Hristos.
Este asemenea Duhului Sfânt prin libertatea voinței. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să-L iubească. Omul este liber să aleagă binele sau răul, ascultarea sau neascultarea. Tocmai această libertate face posibilă iubirea adevărată.
Astfel, sufletul nu este doar o parte invizibilă a omului, ci locul în care se reflectă taina Sfintei Treimi.
Sufletul poate deveni fiu al lui Dumnezeu după har
Prin nașterea biologică devenim oameni, însă prin Sfântul Botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har.
Harul botezului curățește păcatul strămoșesc, luminează sufletul și îl face locaș al Duhului Sfânt. Din acel moment începe adevărata viață duhovnicească.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Galateni 3, 26).
Această înfiere nu este doar un simbol, ci o realitate duhovnicească. Dumnezeu ne primește ca fii ai Săi și ne oferă posibilitatea de a crește în asemănarea cu El prin rugăciune, pocăință, împărtășire și împlinirea poruncilor.
Sufletul este asemenea unui ogor. Dacă este lucrat cu harul lui Dumnezeu, rodește virtuți; dacă este neglijat, ajunge să fie acoperit de spinii păcatelor.
Chemarea sufletului este îndumnezeirea
Scopul existenței omului nu este doar o viață morală sau o existență liniștită pe pământ. Ținta este unirea cu Dumnezeu.
Sfântul Evanghelist Ioan spune:
„Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (1 Ioan 3, 2).
Acest verset vorbește despre slava viitoare a celor mântuiți. Sufletul curățit prin har va participa la lumina dumnezeiască, fără a deveni Dumnezeu după ființă, ci asemenea Lui prin har.
Aceasta este învățătura ortodoxă despre îndumnezeire, scopul suprem al vieții creștine.
Toate nevoințele Bisericii: postul, rugăciunea, spovedania, milostenia și Sfânta Împărtășanie, urmăresc tocmai această transformare lăuntrică a sufletului.
Cum păstrăm frumusețea sufletului?
După cum trupul are nevoie de hrană, odihnă și îngrijire, tot astfel sufletul are nevoie de hrană duhovnicească.
Rugăciunea îl pune în legătură cu Dumnezeu. Citirea Sfintei Scripturi îi luminează mintea. Spovedania îl curățește de povara păcatelor. Sfânta Împărtășanie îl umple de viața lui Hristos. Milostenia îl face asemenea iubirii lui Dumnezeu. De asemenea, este important să ne păzim simțurile, gândurile și cuvintele, deoarece toate lasă urme în suflet. Păcatul întunecă frumusețea chipului dumnezeiesc, însă pocăința îl luminează din nou.
Mântuitorul ne avertizează:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36).
Aceste cuvinte arată limpede că sufletul valorează mai mult decât toate bogățiile lumii.
Sufletul, comoara cea mai de preț a omului
În societatea de astăzi, oamenii investesc enorm în confortul trupului, în carieră și în bunurile materiale. Toate acestea au rostul lor, însă nu trebuie să uităm că ele sunt trecătoare.
Singura comoară care ne însoțește dincolo de mormânt este sufletul.
De aceea, Sfinții Părinți au pus întotdeauna pe primul loc viața duhovnicească. Ei știau că frumusețea sufletului este adevărata frumusețe a omului.
Un suflet unit cu Dumnezeu răspândește pace, bucurie, blândețe și iubire chiar și în cele mai grele încercări ale vieții.
Când sufletul este sănătos, întreaga viață capătă lumină și sens.
Sufletul este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omului
El este chipul Creatorului în noi, suflarea de viață care ne face persoane vii și capabile de iubire, libertate și comuniune cu Dumnezeu.
După cum învață Sfântului Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, sufletul este întipărirea vie a Sfintei Treimi în ființa omenească: prin minte se aseamănă Tatălui, prin cuvântul lăuntric Fiului, iar prin libertatea voinței Duhului Sfânt. Prin harul Sfântului Botez devenim fii ai lui Dumnezeu, iar prin viața în Hristos suntem chemați la slava veșnică și la îndumnezeire.
De aceea, cea mai mare grijă a fiecărui creștin trebuie să fie păstrarea curăției sufletului. Trupul va trece, bogățiile vor rămâne în urmă, iar slava lumii se va risipi. Însă sufletul este nemuritor și va sta înaintea lui Dumnezeu.
Să ne îngrijim, așadar, mai întâi de suflet, prin credință, rugăciune, pocăință și iubire, pentru ca la sfârșitul vieții să putem auzi glasul Mântuitorului:
„Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 21)