Privegherea duhovnicească nu înseamnă numai a rămâne treaz în timpul nopții sau a prelungi rugăciunea, ci mai ales a păstra sufletul treaz înaintea lui Dumnezeu.
Este o stare de atenție lăuntrică prin care omul își păzește mintea, cuvintele și inima de tot ceea ce îl îndepărtează de pacea lui Hristos.
Sfântul Serafim de Sarov ne arată că această trezvie se păstrează prin rugăciune, liniște, discernământ și ferirea de risipirea în lucruri care nu ne sunt de folos.
Privegherea începe cu paza inimii
Viața duhovnicească are nevoie de atenție. Omul poate să se roage, să meargă la biserică, să postească și să împlinească multe lucruri bune, dar mintea lui să rămână risipită în nenumărate preocupări. Tocmai de aceea Sfinții Părinți vorbesc atât de des despre trezvie, adică despre păzirea minții și a inimii.
Sfântul Serafim de Sarov spune că omul care pășește pe drumul privegherii duhovnicești trebuie să fie atent la ceea ce primește în sufletul său. Nu orice discuție merită continuată, nu orice veste trebuie cercetată și nu orice lucru pe care îl auzim trebuie purtat apoi ore întregi în minte.
Există cuvinte care se termină odată cu rostirea lor, dar există și cuvinte care continuă să vorbească în noi mult timp după aceea. O discuție inutilă poate naște judecată, neliniște, mânie, curiozitate sau imaginație. Astfel, fără să observăm, mintea se umple de zgomot și nu mai găsește cu ușurință calea spre rugăciune.
De aceea, privegherea începe cu o întrebare simplă: Ce las să intre în inima mea?
„Luați toate armele lui Dumnezeu”
Sfântul Serafim amintește cuvântul Apostolului Pavel:
„Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare.” (Efeseni 6, 13).
Imaginea este aceea a unei lupte. Viața creștinului nu este lipsită de încercări. Unele vin din exterior, altele se nasc înlăuntrul nostru: gânduri, patimi, amintiri, ispite, descurajare, slavă deșartă, mânie sau judecarea aproapelui.
Omul treaz duhovnicește încearcă să recunoască gândul înainte ca acesta să prindă rădăcină.
Un cuget rău primit și hrănit poate deveni o stare. O stare repetată se poate transforma în obișnuință, iar obișnuința poate ajunge să stăpânească omul. De aceea lupta este mai ușoară la început, când gândul doar bate la ușa inimii.
Armele creștinului nu sunt însă armele acestei lumi. Sunt credința, rugăciunea, smerenia, pocăința, postul, Sfânta Scriptură și chemarea numelui lui Hristos. Iar toate acestea lucrează nu numai prin efortul omului, ci prin conlucrarea lui cu harul lui Dumnezeu.
Trezvia nu este, așadar, simplă putere de voință. Este lucrarea omului împreună cu Dumnezeu.
Ferește mintea de discuțiile deșarte
Unul dintre sfaturile foarte concrete ale Sfântului Serafim este ferirea de discuțiile lumești care risipesc mintea.
Aceasta nu înseamnă că un creștin trebuie să refuze orice conversație sau să devină indiferent față de oameni. Dragostea creștină presupune apropiere, ascultare și comuniune. Problema apare atunci când cuvântul nu mai folosește nimănui, ci hrănește curiozitatea, judecata și împrăștierea.
Cât de ușor putem petrece mult timp discutând despre ce a făcut unul, ce a spus altul, cine a greșit și cine ar fi trebuit să procedeze altfel!
După asemenea conversații, trupul poate rămâne liniștit, însă mintea continuă discuția. Repetă replici, formulează răspunsuri, judecă oameni și reconstruiește întâmplări.
În acest sens trebuie înțeles îndemnul: nu te preocupa fără rost de lucrările altora.
Psalmistul David spune:
„Ca să nu grăiască gura mea lucruri omenești, pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre.” (Ps. 16, 4).
Nu este o chemare la disprețuirea oamenilor, ci la eliberarea inimii de vorbirea fără folos.
Uneori, cea mai bună pază a sufletului este pur și simplu să nu continuăm o conversație care ne împinge spre judecată.
„De cele străine ferește pe robul Tău”
Sfântul Serafim amintește și rugăciunea Psalmistului David:
„Și de cele străine ferește pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi și mă voi curăți de păcat mare. ” (Ps. 18, 14).
Aceste cuvinte cuprind două lucrări duhovnicești esențiale.
Mai întâi, omul trebuie să privească spre propriul suflet: „De cele ascunse ale mele curățește-mă”. Sunt multe lucruri în noi pe care nu le vedem imediat. Putem observa foarte ușor greșelile altora și, în același timp, să rămânem aproape orbi față de propriile patimi.
În al doilea rând, trebuie să ne ferim de „cele străine”, adică de preocuparea inutilă pentru ceea ce nu ne-a fost încredințat.
Există o mare libertate duhovnicească în a accepta că nu trebuie să avem o părere despre toate.
Nu trebuie să cercetăm fiecare conflict. Nu trebuie să știm fiecare zvon. Nu suntem chemați să judecăm fiecare om și nici să rezolvăm în mintea noastră toate problemele celorlalți.
Uneori ne pierdem pacea tocmai fiindcă purtăm poveri pe care Dumnezeu nu ni le-a dat.
Intră înlăuntrul tău
Sfântul Serafim spune că, pentru păstrarea trezviei, omul trebuie „să se izoleze în sine”, amintind cuvântul Mântuitorului către ucenici:
„Nu purtaţi pungă, nici traistă, nici încălţăminte; şi pe nimeni să nu salutaţi pe cale. ” (Luca 10, 4).
Acest cuvânt nu trebuie înțeles ca o poruncă de a deveni nepoliticoși sau reci față de cei din jur. Sensul duhovnicesc subliniat aici este acela de a nu pierde scopul călătoriei prin opriri și risipiri inutile.
Există și astăzi multe asemenea „opriri pe cale”.
Uneori sunt conversații fără rost. Alteori sunt ore petrecute trecând de la o informație la alta, de la o imagine la alta, de la o controversă la alta. Mintea ajunge să fie permanent ocupată, dar rareori adunată.
Privegherea presupune contrariul: adunarea omului înlăuntrul său și întoarcerea minții către Dumnezeu.
Putem începe foarte simplu. Câteva minute de liniște. O rugăciune spusă cu atenție. Citirea câtorva versete din Evanghelie. Chemarea numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.”.
Nu cantitatea cuvintelor este decisivă, ci întoarcerea inimii.
Tăcerea nu înseamnă lipsă de iubire
Un om care încearcă să-și păzească mintea poate descoperi repede cât de greu este să tacă. Simțim nevoia să explicăm, să răspundem, să corectăm, să demonstrăm că avem dreptate.
Tăcerea duhovnicească nu înseamnă însă nepăsare.
Poți tăcea și, în același timp, să iubești. Poți refuza să judeci un om și tocmai prin aceasta să-i faci un bine. Poți asculta fără să adaugi o nouă acuzație. Poți opri o bârfă fără să-l condamni pe cel care a început-o.
Uneori, un singur cuvânt bun valorează mai mult decât o conversație întreagă.
Trezvia ne învață să punem o pază nu numai asupra gândurilor, ci și asupra gurii. Înainte de a spune ceva, putem întreba: Este adevărat? Este necesar? Folosește cuiva? Îmi păstrează inima în pace?
Cinstește-l pe aproapele tău
În sfaturile Sfântului Serafim apare și îndemnul de a-i cinsti pe bătrâni și pe frați cu smerenie.
Trezvia adevărată nu îl face pe om mândru.
Dacă cineva începe să se considere mai duhovnicesc decât ceilalți pentru că vorbește mai puțin, se roagă mai mult sau evită anumite preocupări, atunci tocmai privegherea pe care încearcă să o păstreze poate deveni prilej de slavă deșartă.
Omul treaz își vede mai ales propriile slăbiciuni.
Față de aproapele său păstrează respect, bunătate și smerenie. Nu transformă liniștea într-un zid și nici nevoința într-un motiv de superioritate.
Adevărata trezvie merge întotdeauna împreună cu dragostea.
Cum putem păstra privegherea în fiecare zi?
Nu toți trăim în mănăstire și nu toți putem avea perioade lungi de tăcere. Avem familie, serviciu, responsabilități și întâlniri cu oamenii. Tocmai aici poate fi lucrată trezvia.
Dimineața, înainte ca mintea să fie ocupată de grijile zilei, putem oferi câteva minute rugăciunii. În timpul zilei putem opri din când în când șirul gândurilor și putem spune în inimă o rugăciune scurtă. Putem refuza o bârfă, putem evita o ceartă inutilă și putem renunța la dorința de a afla lucruri care nu ne privesc.
Seara ne putem cerceta sufletul: Ce mi-a tulburat astăzi pacea? Ce cuvinte am spus fără folos? Pe cine am judecat? Pentru ce trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu și pentru ce trebuie să cer iertare?
Astfel, privegherea încetează să fie doar un cuvânt din cărțile duhovnicești și devine o lucrare de fiecare zi.
Păzește pacea inimii
Starea de priveghere se păstrează prin atenție, rugăciune și întoarcere neîncetată către Dumnezeu. Nu înseamnă fuga de oameni, ci fuga de risipire; nu înseamnă răceală, ci discernământ; nu înseamnă să judecăm lumea, ci să ne păzim propria inimă.
Sfântul Serafim de Sarov ne îndeamnă să nu lăsăm mintea să fie ocupată fără încetare de lucrurile altora și de discuții care nu aduc folos sufletului. Cu cât omul își adună mintea, cu atât poate vedea mai limpede ce se petrece înlăuntrul său și poate chema mai atent numele lui Dumnezeu.
Nu vom reuși întotdeauna. Mintea se va risipi, pacea se va tulbura, iar gândurile vor reveni. Important este să ne întoarcem.
Din nou la rugăciune. Din nou la pocăință. Din nou la liniște. Din nou la Domnul nostru Iisus Hristos.
Pentru că privegherea adevărată nu este încordarea unui om care se teme să nu greșească, ci atenția sufletului care nu vrea să piardă prezența lui Dumnezeu.
„Și de cele străine ferește pe robul Tău; de nu mă vor stăpâni, atunci fără prihană voi fi și mă voi curăți de păcat mare.”(Ps. 18, 14)