Rugăciunea pentru cei apropiați este una dintre cele mai curate forme prin care ne putem arăta dragostea.
Nu putem schimba cu forța viața nimănui, nu putem obliga pe cineva să creadă și nici nu putem cunoaște ce se petrece în adâncul sufletului său. Putem însă să-l purtăm înaintea lui Dumnezeu. Cât timp suntem în viață, avem această mare binecuvântare: să ne rugăm unii pentru alții, cu nădejde și fără să judecăm.
Nu vă grăbiți să judecați sufletul unui om
Există în multe familii o durere despre care se vorbește prea puțin. Un părinte, un copil, un frate sau o soră a fost botezat în Biserica Ortodoxă, dar s-a îndepărtat de viața Bisericii. Poate nu se spovedește, nu se împărtășește, nu participă la Sfânta Liturghie sau chiar spune că nu mai crede.
Pentru omul credincios, o asemenea situație poate deveni izvor de neliniște: „Ce se va întâmpla cu el? Mai are rost să mă rog? Dumnezeu îmi ascultă rugăciunea pentru cineva care s-a îndepărtat de El?”
În fața acestor întrebări trebuie să ne ferim, înainte de toate, de o mare ispită: aceea de a rosti noi verdictul asupra unui suflet.
Arhimandritul Ioan Krestiankin atrage atenția asupra unui adevăr esențial: nu trebuie să anticipăm judecata lui Dumnezeu. Noi vedem numai o parte din viața celuilalt. Dumnezeu vede însă întreaga lui existență, împrejurările prin care a trecut, rănile pe care le poartă, încercările, căderile și, mai ales, ceea ce se află în inima lui.
Un om poate părea departe de Dumnezeu și totuși, în adâncul sufletului, să ducă o luptă pe care nimeni dintre cei din jur nu o cunoaște.
De aceea, creștinului nu i se cere să ocupe locul Judecătorului. I se cere să iubească.
Cât sunteți în viață, rugați-vă pentru cei dragi
Câtă vreme îi avem lângă noi pe părinți, copii, frați, surori, soți, soții, rude, colegi și prieteni, să nu pierdem vremea care ne-a fost dăruită.
Să ne rugăm pentru ei.
Uneori credem că dragostea înseamnă numai să oferim ajutor material, să fim aproape în vreme de boală, să dăm un sfat sau să rezolvăm o problemă. Toate acestea sunt importante. Dar creștinul mai are o lucrare, nevăzută și profundă: poate așeza numele celui drag înaintea lui Dumnezeu.
Poate spune simplu:
„Doamne, ai grijă de el.”
„Doamne, luminează-l.”
„Doamne, întărește-o.”
„Doamne, nu-l lăsa să se piardă.”
Uneori câteva cuvinte rostite din inimă valorează mai mult decât discursurile prin care încercăm să-l convingem pe celălalt să se schimbe.
Nu noi convertim sufletele. Nu noi deschidem inimile. Harul lui Dumnezeu lucrează în chipuri pe care adeseori nu le vedem și nu le înțelegem.
Nu încercați să-L înlocuiți pe Dumnezeu
Când cineva apropiat se îndepărtează de credință, apare uneori dorința de a-l „aduce înapoi” cu orice preț. Încep mustrările, certurile, comparațiile și discuțiile interminabile.
„De ce nu mergi la biserică?”
„De ce nu te spovedești?”
„Cum poți să spui că nu crezi?”
Chiar dacă intenția este bună, presiunea permanentă poate produce efectul opus. Omul se închide și mai mult.
Rugăciunea lucrează altfel.
Ea nu înseamnă nepăsare și nici renunțare. Înseamnă să recunoaștem că libertatea sufletului celuilalt trebuie respectată și că Dumnezeu poate ajunge acolo unde cuvintele noastre nu mai pot ajunge.
Putem mărturisi credința prin propria viață. Putem vorbi atunci când există deschidere. Putem răspunde întrebărilor. Dar nu putem sili un suflet să-L iubească pe Dumnezeu.
În schimb, putem să ne rugăm pentru el.
Dumnezeu vede ceea ce noi nu vedem
Noi judecăm foarte ușor după ceea ce este vizibil.
Vedem că cineva nu vine la biserică și spunem: „Nu are credință.”
Vedem că altcineva a greșit și spunem: „Nu se va schimba niciodată.”
Vedem un om care pare indiferent față de Dumnezeu și ne pierdem nădejdea pentru el.
Dar câte lucruri nu cunoaștem!
Nu știm ce rugăciune poate rosti acel om într-o noapte în care este singur. Nu știm ce întrebare îl urmărește. Nu știm ce suferință îl poate face să-și ridice pentru prima dată ochii către cer.
Nu știm nici ce se poate întâmpla peste o lună, peste un an sau peste zece ani.
Dumnezeu vede toate acestea.
De aceea, cât timp un om trăiește, nu trebuie să ne grăbim să considerăm că pentru el nu mai există întoarcere. Istoria Bisericii este plină de oameni ale căror vieți s-au schimbat profund după ani de rătăcire.
Rugăciunea pentru părinți este și o datorie a iubirii
În cuvintele atribuite Arhimandritului Ioan Krestiankin apare un îndemn deosebit de puternic: omul să-și împlinească datoria față de părinți și față de cei apropiați prin pomenirea lor în rugăciune.
Acest lucru capătă o greutate aparte atunci când vorbim despre părinții noștri.
Poate că nu au avut o viață duhovnicească așa cum ne-am fi dorit. Poate că au avut slăbiciuni. Poate că relația cu ei a fost dificilă. Poate că au făcut greșeli care încă ne dor.
Rugăciunea pentru ei nu înseamnă că declarăm bune toate faptele lor. Înseamnă că îi încredințăm milei lui Dumnezeu.
Și uneori, rugându-ne pentru părinți, începe să se vindece și ceva în noi.
În locul reproșului poate apărea mila. În locul mâniei, înțelegerea. În locul amintirilor care ne otrăvesc sufletul, poate începe o lucrare tainică a iertării.
Dar pentru cei adormiți?
Moartea unei persoane apropiate aduce adeseori și întrebări dureroase, mai ales atunci când omul a fost botezat, dar nu a avut o legătură apropiată cu Biserica.
În asemenea situații, creștinul trebuie să evite atât deznădejdea, cât și judecățile categorice asupra destinului veșnic al celui adormit.
Judecata aparține lui Dumnezeu.
În privința pomenirii liturgice există rânduieli bisericești care trebuie respectate, iar situațiile particulare este bine să fie discutate cu preotul sau duhovnicul. Arhimandritul Ioan Krestiankin făcea, de asemenea, distincție între cei botezați care nu au dus o viață bisericească și persoanele care se află într-o opoziție conștientă și declarată față de credința Bisericii.
Tocmai de aceea, atunci când există nelămuriri privind un caz concret, nu este bine să stabilim singuri ce este sau nu este îngăduit liturgic. Preotul poate lămuri situația potrivit rânduielii Bisericii.
Dar dragostea pentru cel adormit nu trebuie transformată într-o sentință rostită de noi asupra sufletului său.
Nu renunțați la omul pentru care vă rugați
Poate cea mai grea încercare apare atunci când ne rugăm ani întregi și nu vedem nicio schimbare.
Fiul continuă să fie departe de Biserică.
Soțul rămâne indiferent.
Fratele nu vrea să audă despre credință.
Prietenul respinge orice discuție despre Dumnezeu.
Poate că șeful nu v-a apreciat niciodată munca, deși v-ați străduit din răsputeri.
Atunci apare întrebarea: „La ce bun să mă mai rog?”
Dar rugăciunea nu este un contract prin care Îi cerem lui Dumnezeu un rezultat într-un termen stabilit de noi.
Uneori, primul om pe care rugăciunea îl schimbă este chiar cel care se roagă.
Îl face mai răbdător. Mai smerit. Mai puțin grabnic la judecată. Mai atent la propriile păcate. Îl învață să iubească fără să pretindă control asupra vieții celuilalt.
Iar ceea ce Dumnezeu lucrează în sufletul celui pentru care ne rugăm poate rămâne multă vreme ascuns ochilor noștri.
Astăzi încă putem rosti numele lor înaintea lui Dumnezeu
Viața trece mult mai repede decât ne place să credem.
Într-o zi ne vom aminti de oamenii pe care astăzi îi putem suna, îmbrățișa, ierta și pomeni în rugăciune, dar care atunci nu vor mai fi lângă noi.
De aceea, să nu amânăm dragostea.
Dacă aveți părinții în viață, rugați-vă pentru ei.
Dacă aveți copii, pomeniți-i înaintea lui Dumnezeu.
Dacă aveți un frate care s-a îndepărtat de credință, nu-l condamnați.
Dacă aveți în familie un om care spune că nu mai crede, nu vă grăbiți să hotărâți ce este în sufletul lui.
Rugați-vă.
Poate că Dumnezeu va lucra într-un moment în care nu vă așteptați. Poate că o sămânță pusă astăzi va rodi după mulți ani.
Dumnezeu cunoaște inima fiecăruia
Una dintre cele mai mari ispite este să credem că știm cine este aproape și cine este departe de Dumnezeu.
Nu știm.
Vedem comportamente, auzim cuvinte și cunoaștem fragmente din viața unui om. Dumnezeu însă vede inima întreagă.
De aceea, nu suntem chemați să anticipăm judecata Lui, ci să ne împlinim datoria iubirii.
Cât îi avem pe cei dragi lângă noi, să-i iubim, să-i iertăm și să-i purtăm în rugăciune. Iar atunci când nu știm cum să-i ajutăm, să le rostim măcar numele înaintea lui Dumnezeu.
Nu renunțați la rugăciunea pentru omul drag numai pentru că astăzi pare departe de credință. Nu știm ce se petrece în inima lui și nici ce poate lucra Dumnezeu în taină.
Judecata îi aparține lui Dumnezeu.
Nouă ne rămân credința, nădejdea și dragostea.
Și, cât suntem în viață, rugăciunea unii pentru alții.