Sinuciderea este una dintre cele mai dureroase tragedii ale omului.
Din perspectivă ortodoxă, sinuciderea este strâns legată de deznădejde și de îndepărtarea de Dumnezeu. Cuviosul Paisie Aghioritul arată că egoismul poate adânci această stare, iar ieșirea din ea cere smerenie, pocăință și sprijin la vreme.
Când durerea pare mai mare decât puterea omului
Există momente în viață în care omul poate avea impresia că toate drumurile s-au închis. O boală grea, pierderea cuiva drag, rușinea, un eșec, destrămarea familiei, singurătatea sau o apăsare sufletească îndelungată îl pot face să creadă că nu mai există nicio ieșire.
În asemenea clipe, gândul omului se poate întuneca. Ceea ce ieri părea o încercare care putea fi depășită astăzi pare un zid de netrecut. Iar una dintre cele mai primejdioase ispite este gândul: „Dacă nu mai pot schimba nimic, măcar pot pune capăt suferinței”.
Credința creștină răspunde acestui gând prin nădejde. Oricât de grea ar fi o noapte, omul nu cunoaște ceea ce Dumnezeu poate lucra în ziua următoare. Ceea ce pare definitiv într-o clipă de disperare poate căpăta un sens cu totul diferit după o vreme.
De aceea, omul aflat în deznădejde nu trebuie lăsat singur.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul: „Intră egoismul la mijloc”
Întrebat despre oamenii care, atunci când întâmpină o mare greutate, se gândesc imediat la sinucidere, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul răspunde categoric: „Intră egoismul la mijloc.”
El explică apoi că omul poate ajunge să creadă că, punându-și capăt vieții, va scăpa de chinul său lăuntric. În această perspectivă, deznădejdea îl face să vadă numai propria durere și să nu mai observe nici oamenii care îl iubesc, nici responsabilitățile sale, nici posibilitatea pocăinței și nici ajutorul lui Dumnezeu.
Cuviosul Paisie dă exemplul celui care a săvârșit o faptă rușinoasă și, după ce este descoperit, spune: „S-a terminat, am ajuns de batjocura lumii.”
Dar tocmai aici se află înșelarea. Nu s-a terminat.
Pentru creștin, căderea nu este sfârșitul drumului. Există pocăință. Există spovedanie. Există îndreptare. Există posibilitatea de a spune: „Am greșit”, de a primi consecințele faptelor sale și de a începe din nou.
Egoismul spune: „Nu pot suporta să fiu văzut astfel.”
Smerenia spune: „Am căzut, dar mă voi ridica.”
Deznădejdea încearcă să ne convingă că nu mai există mâine
Una dintre cele mai mari biruințe ale răului asupra omului este deznădejdea. Nu întotdeauna ispita îi spune omului să facă un rău spectaculos. Uneori îi șoptește doar atât: „Nu mai are rost.” Nu mai are rost să te rogi. Nu mai are rost să ceri iertare. Nu mai are rost să mergi la spovedanie. Nu mai are rost să lupți. Nu mai are rost să trăiești.
Creștinismul răspunde exact invers: atât timp cât omul trăiește, există nădejde.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de Hristos, dar s-a pocăit și s-a întors la El. Iuda, după ce L-a trădat pe Hristos, a fost cuprins de remușcare și deznădejde și s-a sinucis (Matei 27, 3-5). Amândoi au căzut greu, dar au ales căi diferite după cădere: Petru s-a întors la Hristos, în timp ce Iuda și-a pierdut nădejdea.
Evanghelia ne arată astfel cât de primejdioasă este deznădejdea. Oricât de grea ar fi căderea, calea creștinului nu este renunțarea la viață, ci pocăința și întoarcerea la Dumnezeu.
Viața noastră nu ne aparține numai nouă
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul oferă și exemplul unui tată care se deznădăjduiește pentru că fiul său este paralizat. Părintele întreabă, în esență: cum poate omul să-și pună capăt vieții și să-și lase copilul fără sprijin?
Aici apare un adevăr pe care suferința îl poate ascunde: viața noastră este legată de viețile celorlalți.
Omul nu trăiește într-un pustiu. Este fiu sau fiică, tată sau mamă, soț, soție, frate, soră, prieten, coleg, vecin. Uneori nici măcar nu știe cât de importantă este simpla lui existență pentru altcineva.
Când suferința devine copleșitoare, însă, această legătură poate să nu mai fie simțită. De aceea, nu este suficient să-i spunem unui om deznădăjduit: „Gândește-te la ceilalți”. El are nevoie ca ceilalți să se gândească la el. Are nevoie să fie ascultat. Are nevoie să nu fie judecat. Are nevoie de cineva care să rămână lângă el.
Biserica nu ne învață să disprețuim omul care suferă
A numi egoismul drept una dintre rădăcinile duhovnicești ale sinuciderii nu înseamnă că fiecare om care ajunge la un asemenea gest trebuie etichetat simplist drept „egoist”.
Există suferințe psihice cumplite, boli, tulburări și stări de disperare în care libertatea și judecata omului pot fi profund afectate. Noi nu vedem adâncul sufletului celuilalt și nici măsura responsabilității lui înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, cuvintele aspre ale Părinților trebuie îndreptate mai întâi către propriile noastre patimi, nu transformate în pietre aruncate asupra celor zdrobiți.
Creștinul este chemat să lupte împotriva deznădejdii, dar să aibă milă de omul deznădăjduit.
Uneori, un cuvânt spus cu dragoste poate opri o prăbușire. Alteori este nevoie de ajutor medical și psihologic. A cere un asemenea ajutor nu reprezintă o lipsă de credință. Preotul, familia, medicul și psihologul nu trebuie puși artificial în opoziție. În situațiile grave, sprijinul duhovnicesc și îngrijirea de specialitate pot merge împreună.
„Nu mai pot” nu înseamnă „nu mai există nicio cale”
Omului ajuns la capătul puterilor nu trebuie să-i cerem discursuri eroice. Uneori este suficient să facă următorul pas.
Să mai rămână o zi. Să telefoneze cuiva. Să bată la ușa unui apropiat. Să-i spună preotului: „Părinte, sunt în deznădejde.” Să-i spună medicului exact ce gândește. Să nu rămână singur cu gândurile care îi spun că moartea este singura ieșire.
Există o mare diferență între „nu mai văd nicio ieșire” și „nu există nicio ieșire”. Prima propoziție descrie starea omului. A doua pretinde că descrie realitatea.
Iar deznădejdea le confundă.
Dumnezeu poate începe din locul în care noi credem că totul s-a terminat
Credința ortodoxă este, în adâncul ei, credința Învierii.
Crucea nu este ultimul cuvânt. Mormântul nu este ultimul cuvânt. Întunericul nu este ultimul cuvânt.
Această credință nu înseamnă că suferința este imaginară. Dimpotrivă, creștinismul ia suferința atât de în serios încât Îl pune înaintea noastră pe Hristos răstignit.
Dar după Cruce vine Învierea.
De aceea, omul care suferă nu trebuie să ia o hotărâre definitivă într-un moment de întuneric. Trebuie ajutat să treacă prin acea oră, prin acea noapte, prin acea perioadă a vieții sale până când va putea vedea din nou ceea ce acum îi este ascuns.
Poate că nu-și poate purta singur crucea. Atunci trebuie să apară un Simon din Cirene care să o poarte împreună cu el.
Iar acel Simon putem fi noi.
Răspunsul la deznădejde este nădejdea
Cuvintele Cuviosului Paisie despre egoism ne provoacă să privim mai adânc decât suprafața unei tragedii. Egoismul poate spune: „Nu suport această rușine”, „Nu suport această suferință”, „Nu suport viața aceasta”. Smerenia, însă, lasă deschisă ușa prin care poate intra ajutorul: „Singur nu mai pot. Ajutați-mă.”
Uneori aceasta este una dintre cele mai curajoase mărturisiri pe care le poate face un om.
Iar dacă întâlnim pe cineva aflat în deznădejde, răspunsul nostru nu trebuie să fie condamnarea. Să stăm lângă el, să-l ascultăm, să-l îndrumăm către duhovnic și către ajutor de specialitate atunci când este nevoie și, mai ales, să nu-l lăsăm singur în fața gândurilor morții.
Cât timp există viață, există posibilitatea pocăinței, a vindecării, a împăcării și a unui nou început.
Deznădejdea spune: „Totul s-a terminat.” Credința răspunde: „Dumnezeu încă poate lucra.”