Nu orice trăire puternică este har, nu orice lumină este de la Dumnezeu și nu orice gând care pare evlavios vine de la Duhul Sfânt.
Sfinții Părinți ne îndeamnă să nu căutăm experiențe extraordinare, ci să privim la roadele lor. Acolo unde lucrează Dumnezeu apar smerenia, dragostea, pacea și pocăința. Înșelarea, chiar atunci când îmbracă o haină strălucitoare, lasă în urmă alte roade.
De ce avem nevoie de discernământ duhovnicesc
Una dintre cele mai delicate probleme ale vieții duhovnicești este deosebirea dintre lucrarea harului lui Dumnezeu și înșelare. Omul poate avea un gând care i se pare bun, poate simți o bucurie puternică sau poate trece printr-o experiență neobișnuită și să creadă imediat că aceasta vine de la Dumnezeu.
Tocmai aici Sfinții Părinți recomandă multă prudență.
Sfântul Macarie Egipteanul arată că vrăjmașul poate încerca să amăgească sufletul prin închipuiri și aparențe strălucitoare. Însă există ceva ce nu poate reproduce cu adevărat: roadele harului.
Aceasta este una dintre cheile discernământului.
Nu strălucirea unei experiențe dovedește originea ei dumnezeiască. Nu intensitatea emoției și nici caracterul ei neobișnuit. Important este ceea ce produce acea experiență în suflet și, mai ales, ceea ce rămâne după ea.
Omul devine mai smerit? Iubește mai mult? Iartă mai ușor? Se pocăiește mai sincer? Dobândește pace? Sau începe să se considere ales, superior și vrednic de lucruri extraordinare?
Roadele pot spune mai mult decât impresia de moment.
Înșelarea poate lua chipul binelui
Una dintre cele mai importante avertizări ale tradiției ascetice este că răul nu se prezintă întotdeauna ca rău.
Sfântul Apostol Pavel ne spune că însuși satana poate lua înfățișarea luminii:
„Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.” (2 Corinteni 11, 14).
Înșelarea devine tocmai de aceea periculoasă: poate veni sub o formă care pare bună.
Un gând de mândrie poate fi confundat cu râvna. Judecarea aproapelui poate fi prezentată drept apărarea adevărului. Dorința de a fi admirat poate lua chipul unei lucrări făcute aparent pentru Dumnezeu.
De aceea, creștinul nu este chemat să creadă fără cercetare orice mișcare lăuntrică.
Sfântul Macarie spune limpede: „Ești dator să încerci și să discerni și numai atunci să te încrezi.”
Această prudență nu înseamnă necredință față de Dumnezeu. Dimpotrivă, ea poate fi o formă de smerenie. Omul recunoaște că se poate înșela, că propriile dorințe îi pot influența judecata și că nu orice lucru care îl impresionează este neapărat lucrare dumnezeiască.
Marele criteriu: roadele Duhului
Sfântul Macarie ne trimite către un criteriu profund evanghelic. Lucrarea lui Dumnezeu se recunoaște după roade.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,Blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege.” (Galateni 5, 22-23).
Așadar, înainte de a ne întreba dacă am avut o experiență duhovnicească extraordinară, ar trebui să ne punem întrebări mult mai simple.
Am devenit mai iubitori? Mai smeriți? Mai răbdători? Mai pașnici?
Harul nu îl face pe om să se admire pe sine. Îl apropie de Dumnezeu și îl face să-și vadă mai limpede propriile neputințe.
Nu îl determină să îi disprețuiască pe ceilalți, ci îi adâncește mila față de ei.
Nu îi oferă sentimentul unei superiorități spirituale, ci îl conduce spre smerenie.
Sfântul Macarie enumeră tocmai asemenea roade: dragostea către Dumnezeu și către frați, blândețea, bunăvoința, smerenia, bucuria, pacea, liniștirea gândurilor și dorirea bunătăților cerești.
Înșelarea poate imita aparența luminii, dar nu poate produce adevărata transformare pe care o lucrează harul.
Un semn de alarmă: părerea înaltă despre sine
În viața duhovnicească, unul dintre cele mai serioase semnale de alarmă apare atunci când omul începe să creadă că a ajuns la o măsură spirituală deosebită.
„Dumnezeu îmi descoperă mie lucruri pe care ceilalți nu le înțeleg.”
„Eu simt ceea ce alții nu pot simți.”
„Am primit un dar aparte.”
Astfel de gânduri trebuie cercetate cu foarte multă atenție.
Sfântul Macarie arată că înșelarea poate produce „înfumurare și dispreț”. Tocmai acestea sunt opusul lucrării smeritoare a harului.
Omul care înaintează cu adevărat spre Dumnezeu nu are nevoie să-și proclame măsura duhovnicească. Apropierea de Dumnezeu îl face să vadă tot mai limpede cât de mult are nevoie de mila Lui.
Sfințenia autentică nu este spectacol.
Ea se poate ascunde într-un om care iartă, tace atunci când ar putea răni, își recunoaște greșeala, se roagă fără să se laude și îl ajută pe aproapele fără să aștepte răsplată.
Nu căuta vedenii, caută pocăința
O mare greșeală ar fi să transformăm viața creștină într-o căutare permanentă a extraordinarului.
Vedenii, vise, descoperiri, semne, coincidențe și stări neobișnuite pot ajunge să ocupe mintea omului atât de mult, încât acesta să piardă tocmai esențialul.
Scopul vieții duhovnicești nu este acumularea experiențelor spectaculoase, ci comuniunea cu Dumnezeu.
De aceea, o cale mai sigură este să nu alergăm după vedenii, ci după pocăință; nu după senzații neobișnuite, ci după rugăciune; nu după confirmarea faptului că suntem „speciali”, ci după puterea de a ne smeri și de a iubi.
Uneori vrem să aflăm dacă Dumnezeu ne-a trimis un anumit „semn”, dar uităm lucrurile pe care ni le-a spus deja limpede Evanghelia: să iubim, să iertăm, să nu judecăm, să ne rugăm, să ne pocăim și să facem binele.
Acestea nu sunt lucruri spectaculoase. Sunt însă calea sigură.
Discernământul se învață în Biserică
Sfântul Macarie folosește o comparație foarte frumoasă. Două lucruri pot semăna la vedere, însă gustul descoperă deosebirea dintre ele. În același fel, sufletul curățit dobândește treptat capacitatea de a deosebi lucrarea harului de înșelare.
Dar această sensibilitate duhovnicească nu se dobândește peste noapte.
Discernământul crește prin rugăciune, pocăință, spovedanie, împărtășire cu pregătirea cuvenită, citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor patristice, împlinirea poruncilor și sfătuirea cu un duhovnic.
Mai ales în cazul unor experiențe neobișnuite, omul nu ar trebui să se transforme în propriul său judecător absolut.
Este mult mai sigur să spună: „Nu știu ce este aceasta. Voi cerceta cu răbdare.”
Această atitudine păstrează libertatea sufletului.
Dacă lucrul este de la Dumnezeu, smerenia nu îl va distruge. Dacă este înșelare, smerenia îl poate demasca.
Cea mai sigură cale rămâne smerenia
Discernământul duhovnicesc ne ajută să deosebim lucrarea harului de înșelare, privind mai ales la roadele pe care o trăire le lasă în suflet.
Sfântul Macarie Egipteanul ne arată că înșelarea poate lua chipul luminii, dar nu poate aduce roadele Sfântului Duh. Harul adevărat îl conduce pe om spre dragoste, pace, blândețe și smerenie.
De aceea, nu trebuie să căutăm experiențe extraordinare, ci curățirea inimii și apropierea de Dumnezeu. Adevărata lucrare a harului se cunoaște după roadele ei.