Una dintre cele mai subtile și mai primejdioase ispite cu care diavolul luptă împotriva omului nu este neapărat chemarea directă la păcat, ci îndemnul de a amâna pocăința.
Dacă omul ar vedea limpede cât de scurtă este viața și cât de nesigură este ziua de mâine, s-ar întoarce imediat la Dumnezeu. Tocmai de aceea vrăjmașul șoptește necontenit aceeași lozincă în sufletul fiecăruia: „Ai vreme să te pocăiești!”
La prima vedere, această idee pare liniștitoare. Ea nu spune că nu trebuie să te pocăiești, ci doar că nu este momentul acum. Mai întâi să te bucuri de viață, să-ți rezolvi problemele, să-ți împlinești planurile, iar la bătrânețe vei merge la biserică, te vei spovedi și Dumnezeu te va primi. Însă aceasta este una dintre cele mai mari înșelări.
Nimeni nu cunoaște clipa în care va pleca din această lume. De aceea, Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne cheamă să trăim fiecare zi ca pe un dar și fiecare clipă ca pe o șansă de a ne întoarce la Dumnezeu.
Amânarea, arma preferată a diavolului
Diavolul știe că pocăința schimbă omul. El știe că o singură spovedanie făcută cu lacrimi poate rupe lanțurile păcatului și poate reda sufletului pacea pierdută.
De aceea nu spune întotdeauna:
„Nu te pocăi!”, ci spune: „Mai târziu!”
Acest „mai târziu” este capcana în care au căzut milioane de oameni.
Astăzi omul spune:
– După ce termin școala…
– După ce mă căsătoresc…
– După ce îmi cresc copiii…
– După ce mă pensionez…
– După ce voi avea mai mult timp…
Însă fiecare etapă aduce alte griji, alte preocupări și alte motive de amânare. Astfel, viața trece fără ca omul să se apropie cu adevărat de Dumnezeu.
Un vechi proverb spune foarte sugestiv:
„Drumul pe care-l faci mâine nu duce niciodată în cetate.”
Cu alte cuvinte, ziua de mâine rămâne mereu mâine. Singura zi pe care o avem este astăzi.
Lecția lui Nikos Kazantzakis
Arhimandritul Vasilios Bacoianis amintește un episod impresionant din viața scriitorului Nikos Kazantzakis.
În anul 1928, acesta a ajuns în locurile aspre ale Karuliei, în pustia Sfântului Munte Athos. Simțea chemarea de a se spovedi. Totuși, în loc să facă pasul hotărâtor, și-a spus că este încă prea devreme.
Mai târziu avea să scrie:
„Mi-am dat seama că era încă foarte devreme. Viața înlăuntrul meu nu se liniștise, iubeam mult lumea văzută, Lucifer strălucea în mintea mea. M-am gândit că mă voi spovedi mai târziu, când voi îmbătrâni.”
Dar acel „mai târziu” nu a mai venit niciodată.
Această mărturisire este cutremurătoare. Ea arată cât de ușor poate omul să creadă că stăpânește viitorul, când în realitate nu stăpânește nici măcar clipa următoare.
Nimeni nu știe ziua plecării sale
Întrebarea cea mai serioasă este aceasta:
De unde știi că ai vreme să te pocăiești? Dacă mori mâine?
Această întrebare nu urmărește să provoace frică, ci trezvie.
Domnul Însuși spune:
„Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului. ” (Matei 25, 13)
Iar în alt loc avertizează:
„Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni.” (Luca 12, 40)
Moartea nu întreabă dacă omul este tânăr sau bătrân, bogat sau sărac, sănătos sau bolnav. Ea vine atunci când Dumnezeu îngăduie.
Câți oameni nu și-au făcut planuri pentru ziua următoare și n-au mai apucat răsăritul soarelui?
De aceea, cel înțelept nu spune: „Mă voi pocăi când voi îmbătrâni”, ci spune: „Mă voi pocăi astăzi.”
Obișnuința păcatului face pocăința tot mai grea
Există un alt adevăr pe care omul îl uită. Cu cât păcătuim mai mult, cu atât ne este mai greu să ne desprindem de păcat.
Patimile sunt asemenea unor lanțuri. La început sunt subțiri și pot fi rupte ușor. După ani de neglijență, ele devin atât de puternice încât omul ajunge robul lor.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele.” (Romani 12, 21)
Dar dacă răul este lăsat să crească ani întregi, lupta devine din ce în ce mai grea.
Omul care spune mereu „mâine mă schimb” ajunge, fără să-și dea seama, să nu mai aibă puterea schimbării.
Diavolul nu urmărește doar să păcătuim, ci să ne obișnuim cu păcatul până când acesta ni se pare firesc.
Astăzi este ziua mântuirii
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Căci zice: «La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat»; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii,” (II Corinteni 6, 2)
Nu mâine. Nu peste zece ani. Nu la bătrânețe. Astăzi.
Dumnezeu lucrează în prezent. Harul lui Dumnezeu se oferă acum. Chemarea lui Hristos răsună acum. Când omul răspunde astăzi, inima lui se luminează. Când răspunde mâine, există riscul să nu mai audă glasul lui Dumnezeu sau să nu mai aibă puterea de a răspunde.
Pocăința nu este pentru bătrâni
Mulți cred că pocăința este ocupația oamenilor în vârstă. Aceasta este o mare greșeală. Pocăința înseamnă schimbarea minții, apropierea de Dumnezeu, lupta cu păcatul și dobândirea păcii sufletești. Cu cât începe mai devreme această lucrare, cu atât viața omului devine mai frumoasă.
Ce folos are cineva dacă trăiește zeci de ani departe de Dumnezeu și Îl caută doar în ultimele zile ale vieții?
Desigur, Dumnezeu primește și pe cel care vine în al unsprezecelea ceas, asemenea tâlharului de pe cruce.
Dar nimeni nu poate garanta că va avea parte de acel ultim ceas de pocăință.
Tâlharul s-a mântuit, dar unul singur, spuneau Sfinții Părinți, pentru ca nimeni să nu deznădăjduiască și numai unul, pentru ca nimeni să nu amâne.
Șoapta diavolului: Lasă pocăința pe mâine, frate!, pare blândă, dar ascunde o mare primejdie
Ea adoarme conștiința, prelungește viața în păcat și îl face pe om să creadă că stăpânește un viitor pe care nu îl cunoaște.
Nimeni nu știe dacă va mai avea încă un an, o lună, o zi sau chiar un ceas. De aceea, înțelepciunea creștină nu spune „mâine”, ci „astăzi”. Pocăința nu este amânarea vieții, ci începutul adevăratei vieți. Ea nu este o pedeapsă, ci o întoarcere în casa Tatălui, asemenea fiului risipitor.
Să nu uităm că Dumnezeu ne cheamă neîncetat, iar ușa milei Sale este deschisă cât timp trăim. Dar nimeni nu știe cât va dura această vreme. De aceea, cea mai bună clipă pentru a ne împăca cu Dumnezeu nu este mâine, ci acum. Astăzi este ziua potrivită pentru rugăciune, pentru spovedanie, pentru iertare și pentru începutul unei vieți noi în Hristos. Cine răspunde acestei chemări descoperă că adevărata libertate nu se găsește în amânare, ci în pocăința sinceră și în iubirea fără margini a lui Dumnezeu.