„Vinul este lucrarea lui Dumnezeu, iar beția este lucrarea diavolului.” -Sfântul Ioan Gură de Aur
Există păcate care se strecoară în viața omului aproape pe nesimțite. La început par neînsemnate, apoi devin obiceiuri, iar în cele din urmă ajung să stăpânească sufletul. Beția este unul dintre ele. Omul poate crede că băutura îi aduce pentru câteva clipe uitare, veselie sau alinare, dar atunci când alcoolul ajunge să-i întunece mintea și să-i robească voința, urmările sunt grele atât pentru suflet, cât și pentru întreaga familie.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria ne amintea de această primejdie prin cuvintele:
„Beția pe Domnul nu Îl primește, beția pe Duhul Sfânt Îl gonește de la om și îl lasă pustiu de darul lui Dumnezeu.”
Aceste cuvinte nu sunt rostite pentru a-l împinge pe omul căzut spre deznădejde, ci pentru a-l trezi. Oricât de adâncă ar fi căderea, calea pocăinței rămâne deschisă.
Beția întunecă mintea și slăbește voința
Dumnezeu i-a dăruit omului minte pentru a deosebi binele de rău, voință pentru a alege binele și libertate pentru a se îndrepta către Creatorul său. Beția lovește tocmai în aceste daruri.
Omul aflat sub stăpânirea alcoolului nu mai judecă limpede. Poate spune cuvinte pe care, treaz fiind, nu le-ar spune niciodată. Poate răni oamenii pe care îi iubește, poate provoca certuri, poate deveni violent sau poate lua hotărâri ale căror urmări să le poarte multă vreme.
De aceea, problema beției nu se reduce la ceea ce intră în trup. Primejdia este pierderea trezviei, adică tocmai a acelei stări de veghe pe care viața duhovnicească o cere neîncetat.
Sfântul Apostol Pavel spune limpede:
„Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul.” (Efeseni 5, 18).
Avem aici două direcții opuse. Una îl duce pe om spre pierderea stăpânirii de sine, cealaltă spre plinătatea vieții în Dumnezeu. Creștinul este chemat nu să-și amorțească sufletul, ci să-l păstreze treaz.
„Beția pe Duhul Sfânt Îl gonește de la om”
Cuvintele Părintelui Cleopa sunt cutremurătoare: „Beția pe Domnul nu Îl primește, beția pe Duhul Sfânt Îl gonește de la om.”
Aceasta ne arată cât de serioasă este robirea prin patimă. Dumnezeu nu încetează să-l iubească pe omul căzut și nu încetează să-l cheme la întoarcere. Însă omul, prin păcatul repetat și nepocăit, își închide propria inimă lucrării harului.
Duhul Sfânt cheamă omul la lumină, curăție, pace, rugăciune și dragoste. Patima beției îl poate împinge în direcția opusă: tulburare, mânie, ceartă, nepăsare, cuvinte urâte și pierderea rușinii.
Când acestea se repetă, sufletul începe să se obișnuiască cu întunericul. Rugăciunea se răcește. Conștiința nu mai mustră cu aceeași putere. Omul începe să găsească justificări pentru ceea ce altădată recunoștea drept păcat.
Aici se află una dintre cele mai mari primejdii ale oricărei patimi: nu numai că omul păcătuiește, ci poate ajunge să nu mai vadă limpede păcatul.
Ura, zavistia și beția, întuneric pentru suflet
Părintele Cleopa amintește și întunecarea cărturarilor și a fariseilor. Aceștia vedeau minunile Mântuitorului Iisus Hristos, dar ura și zavistia îi împiedicau să primească lumina.
Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Cel ce urăște pe fratele său este în întuneric și umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11).
Există, așadar, un întuneric mai primejdios decât cel al nopții: întunericul dinlăuntrul omului.
Poți avea ochii deschiși și totuși să nu mai vezi binele. Poți auzi cuvântul lui Dumnezeu și totuși să nu-l primești. Poți avea lângă tine oameni care te iubesc și te roagă să te oprești, dar patima să te facă să-i socotești dușmani.
Ura, zavistia și beția au în comun această putere de a întuneca sufletul. Îl fac pe om să piardă dreapta socoteală și să se îndepărteze de pacea lui Dumnezeu.
Lecția dureroasă a lui Noe și a lui Lot
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria amintește exemplele biblice ale lui Noe și Lot pentru a arăta cât de mult poate cădea omul atunci când își pierde trezvia.
Noe, om drept și ascultător de Dumnezeu, după potop a sădit vie, a băut vin și s-a îmbătat. Urmările acelui moment au adus rușine și tulburare în familia sa, după cum citim în cartea Facerii.
Și mai cutremurătoare este istoria lui Lot. Omul pe care Dumnezeu îl scosese din Sodoma ajunge, după ce își pierde luciditatea prin vin, implicat într-un păcat greu, relatat de asemenea în Facere.
Prin aceste întâmplări, Sfânta Scriptură ne învață cât de primejdioasă este pierderea trezviei și cât de ușor poate omul să cadă în păcate grele.
Dacă oameni care au cunoscut ajutorul lui Dumnezeu au putut cădea atunci când și-au pierdut trezvia, nimeni nu ar trebui să spună cu ușurință: „Eu mă controlez. Mie nu mi se poate întâmpla.”
Patima crește tocmai acolo unde omul devine prea sigur de sine.
Beția nu rănește numai omul, ci și familia lui
Puține patimi rămân ascunse între pereții sufletului celui care le poartă. Beția se răsfrânge adesea asupra tuturor celor din jur.
În spatele unui om stăpânit de alcool poate exista o soție care plânge, un soț care suferă, copii care cresc în teamă, părinți care se roagă cu durere sau o familie care nu mai cunoaște pacea.
Banii necesari casei pot fi risipiți. Încrederea poate fi distrusă. Promisiunile făcute astăzi pot fi încălcate mâine. Certurile se pot repeta până când membrii familiei ajung să trăiască permanent cu teama următorului scandal.
De aceea, lupta împotriva beției nu privește numai sănătatea unui singur om. Este și o luptă pentru salvarea păcii din familie.
Creștinul este chemat să privească sincer la urmările faptelor sale și să nu numească „slăbiciune” ceea ce a devenit deja robie.
Dumnezeu nu-l părăsește pe cel care vrea să se ridice
Oricât de aspre sunt avertismentele Sfinților Părinți împotriva beției, creștinismul nu este o credință a deznădejdii. Biserica nu spune celui căzut: „Nu mai există scăpare pentru tine.” Dimpotrivă.
Domnul Iisus Hristos a venit tocmai pentru ridicarea omului căzut. Nu există patimă care să fie mai puternică decât harul lui Dumnezeu atunci când omul se pocăiește sincer și caută ajutor.
Primul pas este recunoașterea adevărului: „Am o problemă și trebuie să mă opresc.”
Apoi trebuie cerut ajutor. Spovedania sinceră, rugăciunea, participarea la viața Bisericii și sfatul duhovnicului sunt sprijin important în această luptă. Iar atunci când există dependență de alcool, ajutorul medical și psihologic de specialitate nu trebuie disprețuit. A cere ajutor nu înseamnă lipsă de credință, ci poate fi chiar începutul unei asumări adevărate a luptei pentru vindecare.
Omul nu trebuie să aștepte să piardă totul pentru a se întoarce.
În locul beției, bucuria care nu lasă sufletul pustiu
Lumea oferă multe forme de uitare. Hristos oferă însă ceva mult mai mare: vindecarea.
Băutura poate face omul să uite pentru câteva ore o durere, dar după trezire durerea rămâne și, uneori, devine mai grea. Harul lui Dumnezeu nu amorțește rana, ci începe să o vindece.
Există o bucurie care nu se termină cu rușine. Există o pace care nu cere omului să-și piardă mintea. Există o mângâiere după care omul nu se trezește cu sufletul gol.
Aceasta este bucuria apropierii de Dumnezeu.
De aceea, cuvintele Sfântului Cuvios Cleopa trebuie înțelese și ca o chemare la alegere: cu ce vrem să ne umplem inima?
Dacă patima o golește de pace, pocăința o poate deschide din nou harului.
Din întunericul patimii spre lumina lui Hristos
Beția îl îndepărtează pe om de Dumnezeu și îi întunecă sufletul, dar nicio cădere nu este fără ridicare atunci când există pocăință sinceră.
Cel prins în această patimă să nu deznădăjduiască, ci să ceară ajutorul lui Dumnezeu și să lupte pentru îndreptarea vieții sale. Iar cei apropiați să-l sprijine prin rugăciune, răbdare și îndemn spre vindecare.
Să-I cerem lui Hristos trezvie, inimă curată și puterea de a ne păzi sufletul de tot ceea ce ne desparte de harul lui Dumnezeu.