Nimic din viața omului nu este lipsit de însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Faptele pe care le săvârșim, cuvintele pe care le rostim și chiar gândurile ascunse ale inimii alcătuiesc istoria nevăzută a vieții noastre.
Sfânta Scriptură vorbește despre „cărțile” care se vor deschide la Judecată și despre „cartea vieții”. Ce se va afla însă scris în cartea fiecăruia dintre noi? Și, mai ales, mai putem schimba ceea ce se scrie astăzi prin felul în care alegem să trăim?
Cărțile care se vor deschide la Judecată
În Apocalipsa Sfântului Ioan întâlnim una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale Judecății:
,, Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. ” (Apocalipsa 20, 12).
Imaginea nu trebuie redusă la înțelesul material al unor cărți asemenea celor pe care le cunoaștem noi. Ea ne descoperă, înainte de toate, un adevăr duhovnicesc: nimic din ceea ce trăiește omul nu se pierde înaintea lui Dumnezeu.
Ieromonahul Petroniu Tănase, în volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii, subliniază acest adevăr cu multă putere: nimic din viața omului, „nici faptă, nici cuvânt, nici gând” nu rămâne fără însemnătate pentru mântuirea sa.
La Judecata de Apoi nu va mai exista ascunziș. Nu va mai exista deosebirea dintre omul pe care l-am arătat lumii și omul pe care numai noi îl cunoșteam. Întreaga viață va sta înaintea lui Dumnezeu.
Dar aceasta nu trebuie înțeleasă doar ca o amenințare. Este și o chemare la adevăr.
Nu numai faptele, ci și cuvintele
De multe ori avem impresia că păcatul adevărat este numai acela care se vede printr-o faptă gravă. Evanghelia ne arată însă câtă greutate pot avea cuvintele.
Mântuitorul spune:
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36).
Un cuvânt poate ridica un om și tot un cuvânt îl poate zdrobi. Putem aduce pace într-o familie prin câteva vorbe spuse cu dragoste sau putem aprinde un conflict printr-o singură replică rostită la mânie.
În „cartea” vieții noastre intră, așadar, și felul în care am vorbit.
Vorbele bune pe care poate le-am uitat, mângâierea oferită celui întristat, iertarea, sfatul dat cu dragoste, rugăciunea rostită pentru cineva, toate au valoare.
Dar și judecarea aproapelui, minciuna, batjocura, clevetirea sau cuvintele prin care am rănit sunt lucruri pentru care conștiința creștină ne cheamă la pocăință.
Chiar și gândurile ascunse ale inimii au însemnătate
Și mai cutremurător este faptul că viața duhovnicească nu se oprește la ceea ce văd ceilalți.
Omul poate părea bun înaintea lumii și, totuși, înlăuntrul său să hrănească invidie, ură, mândrie sau dorința răului. La fel, un om poate săvârși în taină nenumărate lucruri bune pe care nimeni nu le va afla vreodată.
Dumnezeu însă vede inima.
Tradiția patristică atrage permanent atenția asupra gândurilor. Nu orice gând care apare fără voia noastră devine automat păcat personal. Lupta duhovnicească începe tocmai prin deosebirea dintre ispita care ne vine și consimțirea noastră la ea. Important este ce primim, ce cultivăm și ce transformăm în dorință și faptă.
De aceea, viața creștinului presupune și curățirea lăuntrică.
Nu este suficient să ne ferim doar de răul vizibil. Hristos ne cheamă la schimbarea inimii.
Îngerul păzitor și lupta nevăzută a omului
Învățătura și tradiția duhovnicească a Bisericii vorbesc despre îngerul păzitor care îl însoțește pe om și despre lupta nevăzută pe care acesta o duce împotriva ispitelor.
În unele reprezentări iconografice ale Înfricoșătoarei Judecăți apare și imaginea unei cumpene, în jurul căreia sunt reprezentați îngeri și demoni. Este o imagine simbolică puternică, menită să ne amintească de răspunderea pe care o avem pentru viața noastră.
Nu trebuie însă să ne imaginăm Judecata lui Dumnezeu ca pe o contabilitate omenească, în care se adună mecanic un anumit număr de fapte bune și se scade un număr de păcate.
Dumnezeu cunoaște adâncul inimii omului.
El știe nu numai ce am făcut, ci și de ce am făcut. Cunoaște slăbiciunea, lupta, căderea, ridicarea și pocăința fiecăruia.
Tocmai de aceea, întrebarea decisivă nu este doar: „Câte fapte bune am făcut?”, ci și: „În ce fel de om m-am transformat?”
O faptă pe care noi am uitat-o poate să nu fie uitată de Dumnezeu
În Evanghelia despre Înfricoșătoarea Judecată, Hristos oferă un criteriu care ar trebui să ne dea mult de gândit.
Celor care au făcut binele le spune că a fost flămând și I-au dat să mănânce, a fost însetat și I-au dat să bea, străin și L-au primit, gol și L-au îmbrăcat, bolnav și L-au cercetat.
Iar ei se miră.
Nu-și amintesc să fi făcut toate acestea direct pentru Hristos.
Atunci primesc răspunsul:
„Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40).
Ce adevăr extraordinar!
Este posibil ca unele dintre cele mai importante pagini din „cartea” vieții noastre să fie alcătuite din fapte pe care noi aproape le-am uitat.
O pâine oferită unui om sărac. O vizită făcută unui bolnav. O mână întinsă cuiva într-o perioadă grea. O rugăciune făcută în taină. Un om pe care am ales să-l iertăm. Un bătrân căruia i-am acordat câteva minute. Un copil căruia i-am oferit dragoste.
Lucruri mici pentru lume pot avea o mare valoare înaintea lui Dumnezeu.
Dar ce se întâmplă cu paginile întunecate ale vieții noastre?
Aici se află una dintre marile nădejdi ale creștinului: pocăința.
Dacă trecutul nostru ar fi pur și simplu o sentință imposibil de schimbat, atunci nimeni nu ar mai avea nădejde. Evanghelia însă ne arată oameni care au căzut și s-au ridicat, oameni care au păcătuit și s-au întors la Dumnezeu.
Tâlharul de pe cruce este una dintre cele mai puternice mărturii.
Iar răspunsul Mântuitorului este uimitor: „Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta.Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai. ” (Luca 23, 42-43).
Aceasta nu înseamnă că putem trăi oricum, amânând pocăința pentru sfârșitul vieții. Nimeni nu știe când îi va veni sfârșitul și nici dacă va mai avea atunci puterea unei pocăințe adevărate.
Înseamnă însă că niciun om care se întoarce sincer către Dumnezeu nu trebuie să deznădăjduiască.
Spovedania, pocăința, îndreptarea vieții, rugăciunea și faptele milei nu sunt simple obligații religioase. Ele sunt drumul întoarcerii noastre către Dumnezeu.
Cartea vieții se scrie chiar astăzi
Poate că atunci când auzim despre Judecata de Apoi suntem tentați să ne gândim la un eveniment îndepărtat.
Dar pentru fiecare dintre noi pregătirea Judecății se petrece acum.
Astăzi scriem o pagină.
Prin felul în care ne purtăm cu cei din casă. Prin modul în care răspundem celui care ne supără. Prin ceea ce facem atunci când nimeni nu ne vede. Prin ceea ce alegem să privim, să ascultăm și să păstrăm în minte. Prin rugăciunea noastră. Prin nepăsarea sau mila noastră.
Fiecare zi devine parte din viața pe care o vom aduce înaintea lui Hristos.
De aceea, gândul la Judecată nu ar trebui să ne împingă spre disperare, ci spre trezvie.
Cât timp trăim, putem spune: „Doamne, iartă-mă!”
Cât timp trăim, putem cere iertare celui pe care l-am rănit.
Putem întoarce bine pentru rău. Putem face milostenie. Putem începe din nou rugăciunea. Putem merge la spovedanie. Putem îndrepta, atât cât mai este posibil, ceea ce am stricat.
Aceasta este marea binecuvântare a zilei de astăzi.
Ce am vrea să se găsească scris despre noi?
Gândul la „cartea vieții” ne pune înainte o întrebare pe care nu ar trebui să o evităm: dacă această carte s-ar deschide astăzi, ce s-ar găsi în ea?
Nu este nevoie să răspundem altora. Este suficient să răspundem înaintea propriei conștiințe și înaintea lui Dumnezeu.
Vor exista pagini de care ne este rușine. Fiecare om are căderile lui. Dar cât timp Dumnezeu ne mai dă o zi, înseamnă că încă putem scrie altfel continuarea.
Să nu așteptăm lucruri extraordinare.
Poate că pagina de astăzi trebuie scrisă doar cu o rugăciune sinceră, cu o iertare, cu o faptă de milostenie, cu renunțarea la judecarea aproapelui sau cu hotărârea de a ne spovedi și de a ne îndrepta viața.
La Judecata de Apoi se va descoperi adevărul vieții fiecăruia. Însă Cel care va judeca este Același Hristos Care, astăzi, ne cheamă la pocăință și ne întinde mâna.
De aceea, gândul la Judecată nu trebuie să ne înfricoșeze, ci să ne îndemne la pocăință.
Este și o chemare: să trăim astfel încât, atunci când cartea vieții noastre se va deschide, să se vadă în paginile ei nu numai slăbiciunile și căderile noastre, ci și urmele pocăinței, ale iertării, ale milei și ale iubirii.