Adevărata bucurie nu se naște din bogăție, slavă sau lipsa încercărilor, ci din lumina lui Dumnezeu așezată în inimă.
Tâlcuind cuvintele Psalmistului: „Dat-ai veselie în inima mea, mai mare decât veselia pentru rodul lor de grâu, de vin și de untdelemn ce s-a înmulțit. ” (Ps. 4, 7), Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată că omul începe să cunoască adevărata fericire atunci când învață să deosebească lucrurile trecătoare de cele veșnice și să vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu chiar și în mijlocul necazurilor.
„Cine ne va arăta nouă cele bune?”
Există o întrebare care străbate veacurile și ajunge până la omul zilelor noastre: unde este binele? Psalmistul o exprimă prin cuvintele: ,,Mulți zic: «Cine ne va arăta nouă cele bune?». Dar s-a însemnat peste noi lumina feței Tale, Doamne! ”(Ps. 4, 6)
Sfântul Ioan Gură de Aur observă că această întrebare se naște adesea dintr-o înțelegere greșită a binelui. Omul privește în jurul său și vede nedreptate, sărăcie, boală, suferință. Îl vede uneori pe cel drept încercat, iar pe cel nedrept bucurându-se de bunăstare. Și atunci se tulbură: unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
Întrebarea nu este străină nici inimii credinciosului. În ceasurile grele, omul poate ajunge să se întrebe de ce Dumnezeu îngăduie o anumită suferință, de ce rugăciunea pare că nu primește răspuns sau de ce viața altuia pare mai ușoară.
Problema apare atunci când măsurăm bunătatea lui Dumnezeu numai prin bunăstarea pământească.
Dacă sănătatea, averea, succesul, puterea și lipsa necazurilor devin singurele dovezi ale binecuvântării, atunci orice încercare ni se va părea o părăsire din partea lui Dumnezeu. Dar perspectiva creștină merge mai adânc.
Nu tot ceea ce este plăcut este și bun
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre oamenii care caută bogăția, slava, puterea și desfătarea, trecând cu vederea adevăratele bunuri: virtutea și înțelepciunea.
Această deosebire este esențială.
Există lucruri plăcute care nu ne sunt de folos și există încercări dureroase care pot deveni, prin lucrarea harului lui Dumnezeu, prilejuri de trezire, pocăință și apropiere de El.
Lumea ne obișnuiește să numim „bine” ceea ce ne oferă confort. Avem impresia că suntem bine atunci când nu ne lipsește nimic, când suntem apreciați, când planurile ni se împlinesc. Dar toate acestea sunt schimbătoare. Bogăția se poate pierde, sănătatea se poate șubrezi, slava oamenilor poate dispărea într-o singură zi.
Dacă bucuria noastră este întemeiată numai pe acestea, atunci și pacea sufletului nostru va fi la fel de nestatornică.
Credința nu ne cere să disprețuim darurile bune ale vieții și nici să căutăm suferința. Ne învață însă să nu transformăm darurile vremelnice în scopul ultim al existenței noastre.
„Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne”
Răspunsul Psalmistului la neliniștea celor care întreabă unde sunt bunătățile lui Dumnezeu este surprinzător: „Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne”.
Sfântul Ioan Gură de Aur se oprește asupra cuvântului „însemnatu-s-a”. Psalmistul nu spune doar că lumina s-a arătat sau că a strălucit, ci că s-a „însemnat” peste noi.
Este imaginea unei pecete care nu poate fi ascunsă.
Lumina feței lui Dumnezeu înseamnă, în tâlcuirea Sfântului Ioan, apărarea, ajutorul, grija și pronia dumnezeiască. Dumnezeu nu este absent din viața omului, chiar dacă lucrarea Sa nu corespunde întotdeauna așteptărilor noastre.
Noi cerem uneori îndepărtarea încercării, iar Dumnezeu poate lucra întărirea noastră în mijlocul ei. Cerem schimbarea împrejurărilor, iar El începe prin schimbarea inimii. Cerem un răspuns imediat, iar Dumnezeu ne învață răbdarea.
De aceea, pronia nu trebuie confundată cu o viață fără încercări.
Prezența lui Dumnezeu nu se măsoară prin numărul problemelor care ne ocolesc, ci poate fi descoperită și prin puterea pe care o primim pentru a le purta fără să ne pierdem credința.
„Dat-ai veselie inimii mele”
Aici ajungem la centrul cuvântului duhovnicesc al Psalmistului: „Dat-ai veselie inimii mele”.
Ce veselie?
Nu simpla bună dispoziție. Nu entuziasmul trecător. Nu satisfacția omului căruia toate îi merg după voie.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică minunat sensul acestei bucurii: Dumnezeu l-a învățat pe om adevărata înțelepciune, l-a învățat să nu se lipească de lucrurile pământești și să le cunoască pe cele adevărate și dăinuitoare.
Iată marea schimbare.
Omul poate avea multe și totuși să fie neliniștit. Poate fi admirat și totuși să se simtă gol. Poate avea aproape toate lucrurile după care aleargă lumea și să nu aibă pace.
Dar poate exista și omul încercat care, fără să nege durerea prin care trece, păstrează în adâncul sufletului nădejdea. El știe că viața sa nu se termină în hotarele acestei lumi.
Această nădejde este începutul „veseliei inimii”.
Bucuria creștină nu înseamnă absența lacrimilor
Uneori avem o imagine greșită despre omul credincios: dacă are credință, credem că trebuie să fie mereu senin, să nu se teamă, să nu plângă și să nu fie tulburat.
Dar creștinismul nu cere omului să devină insensibil.
Și credinciosul plânge. Și lui îi este greu. Și el cunoaște boala, despărțirea, singurătatea și nedreptatea. Diferența este că suferința nu mai are ultimul cuvânt.
Bucuria creștină poate exista chiar împreună cu lacrimile, pentru că izvorul ei nu se află în împrejurările exterioare.
Există o bucurie zgomotoasă, care dispare atunci când încetează distracția, și există o bucurie tainică, liniștită, care vine din încrederea în Dumnezeu. Pe aceasta din urmă nu o poate oferi lumea, pentru că ea se naște din întâlnirea inimii cu Dumnezeu.
Să învățăm să vedem altfel viața
Cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur ne pun înainte și o întrebare personală: ce numesc eu „bine” în viața mea?
Dacă binele înseamnă numai bani, sănătate, reușită și aprecierea oamenilor, vom trăi permanent amenințați de posibilitatea de a le pierde.
Dar dacă binele cel mai mare este apropierea de Dumnezeu, atunci întreaga viață începe să fie privită altfel.
Aceasta nu înseamnă că sărăcia devine ușoară sau că boala încetează să doară. Înseamnă că ele nu mai pot hotărî singure sensul vieții noastre.
Credinciosul începe să întrebe nu numai: „Doamne, de ce mi se întâmplă aceasta?”, ci și: „Doamne, cum pot rămâne cu Tine în ceea ce mi se întâmplă?”
Este o schimbare uriașă.
Prima întrebare caută neapărat o explicație. A doua caută prezența lui Dumnezeu.
Iar uneori sufletul nu primește toate explicațiile pe care le dorește, dar primește ceva mai important: puterea de a merge înainte.
Nădejdea bunătăților viitoare
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu ne ridică spre „cele mai bune nădejdi” și ne conduce spre viața viitoare. Chiar înainte de a primi bunătățile făgăduite, omul credincios se bucură prin nădejdea lor.
Aici se află una dintre tainele vieții creștine.
Creștinul nu trăiește numai pentru ceea ce poate strânge în câteva zeci de ani. Orizontul său este Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, moartea nu poate transforma totul în absurd, suferința nu poate anula sensul existenței, iar nedreptatea acestei lumi nu reprezintă judecata definitivă asupra omului.
Nădejdea vieții veșnice schimbă măsura lucrurilor.
Ceea ce astăzi pare uriaș poate deveni mic atunci când este privit în lumina veșniciei. Iar ceea ce lumea socotește neînsemnat: o rugăciune spusă cu inimă smerită, o faptă de milostenie, o iertare, o renunțare la răzbunare, o faptă bună săvârșită în ascuns, poate avea valoare veșnică înaintea lui Dumnezeu.
Unde căutăm veselia inimii?
„Dat-ai veselie inimii mele” este mărturisirea omului care a descoperit că Dumnezeu îi poate dărui ceva mai mare decât împlinirea dorințelor: o inimă luminată.
Ne petrecem o mare parte din viață căutând lucruri despre care credem că ne vor face fericiți. Unele sunt firești și bune. Dar niciun lucru trecător nu poate purta întreaga sete de fericire a sufletului omenesc.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă să schimbăm măsura după care judecăm viața. Să nu mai vedem pronia lui Dumnezeu numai în ceea ce primim, ci și în ceea ce devenim prin lucrarea Lui. Să nu căutăm numai o viață mai ușoară, ci o inimă mai aproape de Dumnezeu.
Poate că nu vom primi răspuns la fiecare „de ce?”. Poate că nu fiecare încercare va dispărea atunci când dorim. Dar omul care descoperă lumina feței lui Dumnezeu dobândește o nădejde pe care împrejurările nu o pot stinge.
Atunci cuvintele Psalmistului încetează să mai fie doar un verset citit la rugăciune și devin propria mărturisire a sufletului:
,,Mulți zic: «Cine ne va arăta nouă cele bune?». Dar s-a însemnat peste noi lumina feței Tale, Doamne!”(Ps. 4, 6)”
Aceasta este veselia pe care lumea nu o poate dărui și pe care încercările vieții nu o pot lua: bucuria inimii care a învățat că adevăratul ei bine este Dumnezeu.