În viața duhovnicească, nu este suficient ca omul să înceapă să facă binele. El trebuie să învețe să-l săvârșească după voia lui Dumnezeu și, mai ales, să nu se mândrească pentru faptele sale.
Sfântul Ioan Scărarul ne descoperă un adevăr cutremurător: diavolii sapă trei gropi în calea celui care dorește să se mântuiască. Iar ultima dintre ele este, poate, cea mai primejdioasă, deoarece se ascunde chiar în spatele faptelor bune.
Cele trei gropi săpate de diavoli în calea mântuirii
Omul care încearcă să se apropie de Dumnezeu descoperă, mai devreme sau mai târziu, că viața creștină este o luptă neîncetată. Nu o luptă împotriva oamenilor, ci împotriva păcatului, a patimilor și a ispitelor care încearcă să îndepărteze sufletul de lumina dumnezeiască.
Sfântul Ioan Scărarul, unul dintre marii povățuitori ai vieții duhovnicești, ne spune că vrăjmașul mântuirii nu lucrează întotdeauna prin ispite evidente. Uneori, el încearcă să împiedice binele. Alteori, îngăduie săvârșirea unei fapte aparent bune, dar caută să-i strice rostul. Iar când nu izbutește nici astfel, folosește o armă mult mai subtilă: mândria.
În învățătura sa, păstrată și în scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul, găsim aceste cuvinte:
„În toate lucrările prin care ne străduim să placem lui Dumnezeu, diavolii sapă trei gropi.”
Această imagine ne arată câtă trezvie trebuie să aibă creștinul. Nu pentru a trăi în frică, ci pentru a înțelege că fiecare faptă bună trebuie însoțită de rugăciune, smerenie și discernământ.
Prima groapă: să nu mai faci binele
Prima lucrare a diavolilor este să-l împiedice pe om să săvârșească binele.
Când cineva hotărăște să se roage, apar oboseala, graba și gândurile care îi spun că poate amâna rugăciunea. Când dorește să postească, găsește numeroase motive pentru a renunța. Când vrea să meargă la biserică, alte preocupări par dintr-odată mai importante.
La fel se întâmplă și cu milostenia. Omul simte îndemnul de a ajuta pe cineva, dar începe să se gândească la propriile nevoi, la nesiguranța zilei de mâine sau la faptul că persoana respectivă poate nu merită ajutorul.
Astfel, binele rămâne numai o intenție.
Sfântul Ioan Scărarul arată că împotriva acestei prime ispite trebuie să luptăm prin râvnă arzătoare și pomenirea morții.
Pomenirea morții nu înseamnă deznădejde sau tristețe apăsătoare, ci conștientizarea faptului că viața pământească este trecătoare. Timpul primit de la Dumnezeu este un dar, iar fiecare zi reprezintă o nouă posibilitate de pocăință.
Câte fapte bune, rugăciuni și împăcări am amânat până când a fost prea târziu? Creștinul trebuie să răspundă fără întârziere chemării binelui, căci o rugăciune sinceră sau o faptă de milostenie poate schimba un suflet.
A doua groapă: să faci binele, dar nu după voia lui Dumnezeu
Dacă omul biruiește prima ispită și începe să săvârșească binele, vrăjmașul încearcă să-l abată într-o altă direcție.
Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii se străduiesc atunci ca fapta să nu fie făcută după voia lui Dumnezeu.
Aceasta este o ispită greu de recunoscut, deoarece se poate ascunde sub înfățișarea virtuții.
De exemplu, cineva poate posti cu multă asprime, dar ajunge să-i judece pe cei care nu postesc asemenea lui. Altul poate oferi sfaturi duhovnicești, însă le rostește cu asprime, rănind sufletele celor care au nevoie de înțelegere.
Un om poate face milostenie, dar să urmărească în schimb admirația celorlalți. Poate apăra adevărul, dar fără dragoste și blândețe.
În asemenea situații, fapta care părea bună riscă să fie întunecată de intenția greșită.
Dumnezeu privește nu doar la faptele noastre, ci și la intențiile inimii. Mântuitorul ne îndeamnă: ,,Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 6, 1). Sfântul Ioan Scărarul ne arată că leacul acestei ispite este ascultarea și smerenia, prin care învățăm să împlinim voia lui Dumnezeu cu dragoste, fără mândrie și fără a-i judeca pe ceilalți.
A treia groapă: mândria care se naște din faptele bune
Cea de-a treia groapă este cea mai subtilă.
Dacă omul nu poate fi împiedicat să facă binele și nici nu poate fi abătut de la săvârșirea lui după voia lui Dumnezeu, diavolii încearcă să-l facă să se admire pe sine.
Sfântul Ioan Scărarul spune că atunci vrăjmașii se apropie în chip liniștit de suflet și îl fericesc, sugerându-i că viețuiește întru toate bineplăcând lui Dumnezeu.
Aceasta este ispita slavei deșarte.
Omul începe să creadă că este mai bun decât ceilalți, că se roagă mai mult, că postește mai aspru, că înțelege credința mai profund și că merită o cinste deosebită.
Fără să observe, ajunge să-și atribuie sieși darurile primite de la Dumnezeu.
Tocmai aici se ascunde primejdia: mândria poate transforma biruința duhovnicească într-o nouă cădere.
Pilda vameșului și a fariseului ne descoperă limpede acest adevăr. Fariseul avea fapte religioase cu care se putea lăuda, însă le folosea pentru a se înălța deasupra celorlalți. Vameșul, dimpotrivă, își recunoștea păcătoșenia și cerea milă.
Hristos ne spune: ,,Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18, 14).
Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă la smerenie și recunoașterea propriilor slăbiciuni, fără a ne considera superiori celorlalți. Omul smerit nu se laudă cu faptele sale, ci Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru tot binele săvârșit.
Focul lui Dumnezeu mistuie patimile și întunericul sufletului
După descrierea celor trei ispite, învățătura patristică ne îndreaptă privirea către adevărata biruință duhovnicească.
Aceasta nu se dobândește numai prin puterile omului, ci prin lucrarea harului dumnezeiesc.
Sfântul Apostol Pavel ne amintește: „Căci «Dumnezeul nostru este şi foc mistuitor».” (Evrei 12, 29).
Acest foc nu trebuie înțeles ca o distrugere a omului, ci, în contextul curățirii duhovnicești, ca lucrarea sfințitoare a lui Dumnezeu, care luminează inima și mistuie patimile.
Sfântul Teofan Zăvorâtul redă învățătura potrivit căreia focul dumnezeiesc mistuie mișcările păcătoase ale poftelor, obiceiurile rele, împietrirea și întunecarea lăuntrică.
Prin pocăință, rugăciune și Sfintele Taine, omul se apropie de Hristos și își vindecă sufletul. Ispitele nu dispar, dar harul lui Dumnezeu îl întărește să le biruiască și să aleagă binele.
Cum putem evita cele trei gropi în viața de fiecare zi?
Învățătura Sfântului Ioan Scărarul nu este destinată numai monahilor. Ea poate fi aplicată de orice creștin care dorește să trăiască mai aproape de Dumnezeu.
Când apare gândul de a amâna rugăciunea sau o faptă bună, să ne amintim de prima groapă și să răspundem cu râvnă.
Când facem binele, să ne cercetăm intențiile: îl săvârșim din dragoste pentru Dumnezeu și aproapele sau pentru a primi laude?
Iar când suntem ispitiți să ne considerăm mai buni decât ceilalți, să ne aducem aminte că tot darul cel bun vine de la Dumnezeu.
Rugăciunea scurtă „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” poate deveni un sprijin neprețuit în această luptă.
De asemenea, sfatul unui duhovnic cu discernământ, participarea la viața Bisericii și citirea Sfintei Scripturi ne ajută să deosebim binele adevărat de înșelarea duhovnicească.
Cea mai mare biruință este să rămânem smeriți
Cele trei gropi despre care vorbește Sfântul Ioan Scărarul ne descoperă o realitate esențială: omul poate fi ispitit înaintea unei fapte bune, în timpul săvârșirii ei și chiar după împlinirea acesteia.
Mai întâi, diavolii încearcă să ne oprească. Apoi caută să ne abată de la voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, încearcă să ne fure smerenia prin lauda de sine.
De aceea, viața creștină cere nu numai fapte bune, ci și o inimă curată.
Nu este de ajuns să facem binele. Trebuie să-l facem cu dragoste, după voia lui Dumnezeu, fără să ne atribuim nouă slava care I se cuvine Lui.
Cel care se roagă, se pocăiește și rămâne smerit înțelege că mântuirea nu este o performanță personală, ci darul lui Dumnezeu primit și lucrat prin credință și iubire.
Iar atunci când focul harului dumnezeiesc luminează inima, întunericul patimilor începe să se risipească, iar sufletul descoperă adevărata libertate: aceea de a trăi în Hristos.