Într-o lume în care oamenii caută tot mai mult să fie apreciați, respectați și așezați mai presus de ceilalți, smerenia rămâne una dintre cele mai frumoase și mai greu de dobândit virtuți creștine.
Omul smerit nu caută laude sau slavă, ci slujește aproapelui cu dragoste, fără să aștepte răsplată. Smerenia este temelia vieții duhovnicești, iar cea mai înaltă pildă ne-a oferit-o Domnul Iisus Hristos, Care S-a smerit și S-a făcut slujitorul oamenilor pentru mântuirea lor.
Hristos, pilda desăvârșită a smereniei
Sfânta Evanghelie ne descoperă un moment de o adâncime duhovnicească deosebită. La Cina cea de Taină, înainte de Sfintele Sale Pătimiri, Mântuitorul S-a ridicat de la masă, S-a încins cu un ștergar și a început să spele picioarele ucenicilor Săi.
Cel înaintea Căruia se pleacă cerul și pământul, Cel Căruia Îi slujesc îngerii, Se pleacă înaintea oamenilor și împlinește o lucrare pe care, în acele vremuri, o săvârșeau de obicei slujitorii.
Ce lecție cutremurătoare de smerenie! Împăratul cerurilor nu Se rușinează să slujească, iar omul, atât de slab și trecător, se rușinează adeseori să se smerească înaintea aproapelui său.
Prin acest gest, Domnul Iisus Hristos ne arată că adevărata măreție nu stă în puterea de a porunci, ci în dragostea de a sluji.
Mântuitorul le spune ucenicilor:
„Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori să ca să spălaţi picioarele unii altora;Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi.” (Ioan 13, 14-15)
Aceste cuvinte nu sunt adresate numai Apostolilor, ci fiecărui creștin care dorește să urmeze calea mântuirii.
Omul smerit nu caută să fie slujit, ci să slujească
Una dintre cele mai sigure dovezi ale smereniei adevărate este disponibilitatea de a face binele fără dorința de a fi văzut.
Omul smerit nu întreabă mereu ce poate primi de la ceilalți, ci se gândește ce poate dărui. Nu socotește că anumite lucrări sunt sub demnitatea sa și nu privește cu dispreț spre cei aflați în nevoi.
Dacă vede un om împovărat, încearcă să-l ajute. Dacă întâlnește un suflet întristat, îi oferă un cuvânt de mângâiere. Dacă cineva are nevoie de sprijin, nu așteaptă să fie rugat de mai multe ori.
Și, mai ales, nu transformă binele făcut într-un prilej de laudă.
Smerenia adevărată nu spune: „Priviți cât de mult am făcut eu!”, ci mulțumește lui Dumnezeu pentru că i-a dat puterea și prilejul de a fi folositor.
Aceasta este frumusețea sufletului care a înțeles că toate darurile bune vin de la Dumnezeu și că omul nu are nimic cu care să se poată mândri înaintea Lui.
Smerenia Mântuitorului, calea mântuirii noastre
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă adâncul smereniei dumnezeiești atunci când vorbește despre coborârea Fiului lui Dumnezeu la firea noastră omenească:
„Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 7-8)
Mântuitorul nu S-a smerit pentru că ar fi avut vreo lipsă, ci din iubire nemărginită față de oameni.
El, Cel fără de păcat, a primit ocara, batjocura, suferința și moartea pe Cruce pentru a ne izbăvi din robia păcatului.
Dacă Fiul lui Dumnezeu a primit o asemenea smerire pentru noi, cum am putea noi să ne socotim prea importanți pentru a ierta, pentru a ajuta sau pentru a răbda o nedreptate?
Creștinul care privește cu credință spre Crucea Mântuitorului începe să înțeleagă cât de zadarnică este mândria omenească.
În fața iubirii jertfelnice a lui Hristos, dorința de întâietate, setea de laude și nevoia de a avea întotdeauna dreptate își pierd puterea asupra inimii.
Mândria desparte, iar smerenia unește
Multe dintre tulburările vieții noastre izvorăsc din mândrie. Ne supărăm când nu suntem apreciați, ne mâniem când suntem contraziși și ne întristăm când altcineva primește cinstea pe care o doream pentru noi.
Mândria îl face pe om să-și vadă propriile merite mai mari decât sunt și greșelile celorlalți mai grele decât în realitate.
Smerenia lucrează tocmai invers. Ea ne învață să ne cercetăm propriul suflet, să ne recunoaștem neputințele și să privim cu îngăduință slăbiciunile aproapelui.
Omul smerit nu se grăbește să judece. El știe că fiecare poartă o cruce nevăzută și că numai Dumnezeu cunoaște pe deplin inima omului.
De aceea, acolo unde există smerenie, se poate naște pacea. În familie, smerenia ajută la stingerea certurilor. Între prieteni, ea păstrează dragostea. În comunitatea creștină, ea întărește unitatea și buna înțelegere.
Nu întâmplător, Sfânta Scriptură ne spune: „Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har».” (Iacov 4, 6)
A sluji aproapelui înseamnă a-L sluji pe Hristos
Slujirea creștină nu se mărginește la fapte mari, care atrag atenția lumii. De multe ori, cele mai prețioase lucrări înaintea lui Dumnezeu sunt cele mici, săvârșite în tăcere și cu inimă curată.
O mamă care își îngrijește copilul bolnav, un fiu care își ajută părinții îmbătrâniți, un vecin care aduce hrană unui om neputincios sau un creștin care ascultă cu răbdare durerea altuia împlinesc, fiecare după putere, porunca iubirii.
În toate aceste fapte se poate ascunde o mare bogăție duhovnicească.
Mântuitorul ne învață că binele făcut aproapelui este făcut Lui Însuși: „Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
Să privim fiecare om cu dragoste, milă și răbdare, căci adevărata smerenie înseamnă slujire din iubire, fără a încuviința răul sau nedreptatea.
Cum putem dobândi smerenia în viața de fiecare zi?
Smerenia nu se dobândește dintr-odată. Ea crește încet, prin rugăciune, pocăință, răbdare și luptă cu propriile patimi.
Primul pas este să ne recunoaștem greșelile fără să căutăm mereu îndreptățiri. A spune sincer „iartă-mă” poate fi uneori mai greu decât a împlini o osteneală trupească.
Apoi, trebuie să învățăm să primim sfatul și mustrarea folositoare fără mânie. Cel care dorește să se îndrepte nu privește orice observație ca pe o jignire.
Un alt exercițiu al smereniei este să facem binele în ascuns, fără să povestim tuturor despre ajutorul oferit.
Rugăciunea are, de asemenea, un rol esențial. Când omul se roagă cu sinceritate, începe să-și vadă mai limpede neputințele și să înțeleagă câtă nevoie are de mila lui Dumnezeu.
Spovedania, participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Sfintele Taine, cu pregătirea și binecuvântarea cuvenite, întăresc sufletul în această lucrare duhovnicească.
Mai presus de toate, trebuie să cerem neîncetat ajutorul Domnului, fiindcă smerenia nu este numai rodul strădaniei omenești, ci și dar al harului dumnezeiesc.
Omul smerit nu-și socotește slujirea drept merit
Arhimandritul Serafim Alexiev, în lucrarea Viața duhovnicească a creștinului ortodox, arată că omul smerit dorește să urmeze Mântuitorului și este gata să slujească tuturor asemenea unui rob, fără să vadă în aceasta vreun merit personal.
Această învățătură ne descoperă o trăsătură esențială a smereniei: omul cu adevărat smerit nu se admiră pe sine pentru faptele sale bune.
El nu ține socoteala ajutorului oferit și nu așteaptă ca ceilalți să-i rămână datori.
Când face un bine, se bucură că a putut împlini voia lui Dumnezeu. Când nu primește mulțumiri, nu se tulbură. Iar când este trecut cu vederea, caută să-și păstreze pacea inimii.
Aceasta nu este slăbiciune, ci o mare putere sufletească, dobândită prin biruirea iubirii de sine.
Adevărata măreție se descoperă în smerenie
Omul smerit este gata să slujească tuturor pentru că a înțeles că iubirea adevărată nu caută folosul propriu. El nu dorește să fie mai presus de Învățătorul său, ci se străduiește să-I urmeze pilda în fiecare zi.
Hristos ne-a arătat, prin spălarea picioarelor ucenicilor, că drumul către înălțarea duhovnicească trece prin smerenie, ascultare și slujire.
Să nu căutăm, așadar, să fim cei dintâi în ochii lumii, ci să ne străduim să fim aproape de cei care au nevoie de noi. Să nu ne rușinăm să ajutăm, să iertăm, să mângâiem și să ne plecăm cu dragoste înaintea suferinței aproapelui.
Căci omul care se smerește din iubire pentru Hristos nu se înjosește, ci se apropie de Dumnezeu.
Adevărata măreție a creștinului stă în dragostea și smerenia cu care slujește aproapelui.
Prin acestea, sufletul dobândește pacea și se apropie de Dumnezeu.