Dumnezeu nu rămâne niciodată nepăsător la suferința omului. El cunoaște fiecare lacrimă, fiecare durere ascunsă și fiecare suspin al inimii.
Dar există un adevăr duhovnicesc pe care adeseori îl uităm: pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să învățăm să-L chemăm în viața noastră. Rugăciunea sinceră, smerenia și credința sunt cele care ne deschid sufletul către lucrarea harului dumnezeiesc.
Dumnezeu așteaptă să-I cerem ajutorul
De multe ori, atunci când trecem prin necazuri, boli, lipsuri sau încercări sufletești, ne întrebăm de ce Dumnezeu nu intervine. De ce îngăduie suferința? De ce nu ne izbăvește imediat, dacă știe cât de mult ne doare?
Răspunsul se află într-o taină adâncă a iubirii dumnezeiești: Dumnezeu ne iubește, dar ne respectă libertatea.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne învață că Dumnezeu dorește să-i ajute pe oamenii care suferă, însă așteaptă ca aceștia sau cineva care se roagă pentru ei să-I ceară ajutorul. Nu pentru că Dumnezeu nu ar cunoaște nevoile noastre, ci pentru că rugăciunea este expresia libertății și a dorinței omului de a primi harul Său.
Dumnezeu nu Se impune cu forța în viața nimănui. El bate la ușa inimii, dar așteaptă să-I deschidem.
Așa cum spune Mântuitorul:
„Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine. ” (Apocalipsa 3, 20).
Ce mare iubire se ascunde în aceste cuvinte! Creatorul cerului și al pământului nu ne silește, ci ne cheamă cu blândețe să ne apropiem de El.
„Cereți și vi se va da”, făgăduința Mântuitorului
În Sfânta Evanghelie după Matei, Domnul nostru Iisus Hristos rostește una dintre cele mai mângâietoare făgăduințe:
„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Matei 7, 7).
Aceste cuvinte sunt o chemare la credință, la nădejde și la rugăciune neîncetată.
Mântuitorul nu ne spune să ne purtăm singuri toate poverile. Nu ne cere să biruim necazurile numai prin puterile noastre. Dimpotrivă, ne îndeamnă să alergăm la El cu toate durerile, temerile și neputințele noastre.
Dar trebuie să înțelegem un lucru esențial: Dumnezeu nu împlinește întotdeauna cererile noastre așa cum ne imaginăm noi.
Uneori cerem sănătate și primim putere să răbdăm boala. Cerem izbăvire imediată și primim răbdare. Cerem să dispară o încercare, iar Dumnezeu ne dă înțelepciunea de a trece prin ea.
Aceasta nu înseamnă că rugăciunea a rămas neascultată. Înseamnă că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, cunoaște ceea ce ne este cu adevărat de folos.
Un copil poate cere un lucru care îi face rău, iar părintele iubitor nu i-l oferă. Tot astfel, Părintele nostru ceresc ne dăruiește ceea ce slujește mântuirii noastre, chiar dacă uneori nu înțelegem pe moment voia Sa.
De ce ne întreabă Dumnezeu dacă vrem să fim vindecați?
Un episod deosebit de grăitor se găsește în Evanghelia după Ioan, unde Mântuitorul întâlnește un om bolnav de treizeci și opt de ani, lângă scăldătoarea Vitezda.
Deși îi cunoștea suferința: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? ” (Ioan 5, 6).
La prima vedere, întrebarea pare neobișnuită. Cum să nu-și dorească vindecarea un om care suferă de atâția ani?
Și totuși, prin această întrebare, Domnul ne descoperă respectul Său față de libertatea omului.
Vindecarea nu este numai o lucrare asupra trupului, ci poate deveni și începutul unei schimbări sufletești. Dumnezeu ne cheamă să participăm, prin credință și voință, la lucrarea harului Său.
De multe ori, și noi suntem asemenea slăbănogului de la Vitezda. Purtăm ani întregi răni sufletești, supărări, patimi, neiertări și poveri care ne apasă.
Ne obișnuim atât de mult cu ele, încât uneori nici nu mai încercăm să ne schimbăm.
Dar Hristos ne întreabă și astăzi: „Vrei să te vindeci? Vrei să lași păcatul? Vrei să ierți? Vrei să începi o viață nouă?”
Răspunsul nostru trebuie să fie unul sincer: „Da, Doamne! Vreau, dar singur nu pot. Ajută-mă Tu!”
Rugăciunea pentru aproapele poate aduce mare ajutor
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul vorbește despre o mare taină a vieții duhovnicești: puterea rugăciunii făcute pentru ceilalți.
Există oameni care suferă, dar nu mai au putere să se roage. Alții sunt atât de copleșiți de necazuri, încât își pierd nădejdea. Unii s-au îndepărtat de Dumnezeu și nici nu mai știu cum să-L cheme.
Pentru aceștia putem deveni noi mijlocitori prin rugăciune.
O mamă care se roagă pentru copilul ei, un soț care își pomenește soția, un prieten care cere mila lui Dumnezeu pentru cineva aflat în suferință săvârșesc o lucrare de iubire.
Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă:
„Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului. ” (Iacov 5, 16).
Nu trebuie să rostim cuvinte complicate. Uneori este suficient să spunem din inimă:
„Doamne, miluiește-l pe robul Tău! Tu îi cunoști durerea, Tu știi ce îi lipsește. Nu-l lăsa singur în încercarea lui!”
O asemenea rugăciune, izvorâtă din dragoste, nu este niciodată lipsită de rost.
Totuși, rugăciunea pentru aproapele nu înseamnă că îi putem anula libertatea. Dumnezeu lucrează cu iubire și înțelepciune, chemând fiecare suflet la întoarcere, fără să-l constrângă.
Hristos este sprijinul care ne ține în mijlocul furtunilor
Una dintre cele mai frumoase imagini folosite de Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul este aceea a omului legat de Hristos printr-un fir subțire al harului dumnezeiesc.
Atunci când cerem ajutorul lui Dumnezeu, rămânem uniți cu El. Vânturile încercărilor pot sufla din toate părțile, dar sufletul nostru nu este părăsit.
Viața omului este plină de asemenea furtuni.
Astăzi ne bucurăm de sănătate, iar mâine putem primi o veste dureroasă. Astăzi avem liniște în familie, iar mâine se poate ivi o neînțelegere. Astăzi suntem plini de nădejde, iar mâine ne putem simți copleșiți de griji.
Dacă ne sprijinim numai pe propriile puteri, riscăm să cădem în deznădejde.
Dar dacă ne ținem de Hristos prin rugăciune, descoperim că nu suntem singuri.
Rugăciunea nu înseamnă că furtuna va înceta întotdeauna imediat, ci că Dumnezeu ne poate dărui puterea de a nu ne pierde sufletul în mijlocul ei.
Când omul uită de Dumnezeu, începe să creadă că totul depinde numai de el. Se frământă, se teme, caută soluții și își pierde pacea.
Când însă spune cu smerenie „Doamne, ajută-mă!”, își recunoaște neputința și deschide inima către puterea dumnezeiască.
Dumnezeu răspunde la timpul potrivit
Una dintre cele mai grele încercări ale credinței este așteptarea.
Ne rugăm astăzi, mâine și poate ani întregi, fără să vedem împlinirea dorinței noastre.
Atunci apare ispita de a crede că Dumnezeu nu ne ascultă.
Dar tăcerea pe care o simțim nu trebuie confundată cu absența Lui.
Dumnezeu poate lucra în chip nevăzut, pregătind împrejurări, schimbând inimi și întărindu-ne sufletește.
Uneori răspunsul vine repede, alteori după multă răbdare. Iar uneori primim altceva decât am cerut.
De aceea, rugăciunea creștinului trebuie însoțită de încredințarea în voia lui Dumnezeu.
Însuși Mântuitorul, în Grădina Ghetsimani, ne-a arătat această ascultare desăvârșită, rostind: „Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39).
Aceasta este măsura rugăciunii adevărate: să cerem cu credință, dar să primim cu smerenie ceea ce Dumnezeu îngăduie.
Cum să cerem ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi?
Nu trebuie să așteptăm să vină o mare nenorocire pentru a ne apropia de Dumnezeu.
Putem începe fiecare dimineață cu o rugăciune simplă: „Doamne, luminează-mi mintea, păzește-mi pașii și ajută-mă să fac voia Ta!”
Înaintea unei hotărâri importante, să cerem înțelepciune. Înaintea unei discuții dificile, să cerem blândețe. Când suntem ispitiți să judecăm, să cerem smerenie. Când ne cuprinde frica, să cerem credință.
Să nu uităm nici rugăciunea lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Rostită cu atenție, pocăință și smerenie, această rugăciune ne ajută să ne întoarcem mintea și inima către Dumnezeu.
Rugăciunea trebuie însoțită de pocăință, spovedanie, Sfânta Împărtășanie și fapte bune. Nu putem cere mila și pacea lui Dumnezeu fără să-i iertăm și să-i ajutăm pe cei din jur. Credința adevărată se arată prin iubirea față de aproapele.
Cere cu credință și nu-ți pierde nădejdea!
Oricât de grea ar fi încercarea prin care treci, nu uita că Dumnezeu îți cunoaște durerea.
Poate ai plâns în tăcere. Poate ai cerut ajutor și încă nu ai primit răspunsul dorit. Poate simți că puterile tale sunt pe sfârșite.
Nu înceta să te rogi!
Cere-I lui Dumnezeu lumină când nu mai vezi drumul, putere când ești slăbit, iertare când ai greșit și răbdare când suferința pare fără sfârșit.
Roagă-te și pentru cei care nu mai au putere să se roage. Pomenește-i pe cei bolnavi, pe cei singuri, pe cei întristați și pe cei care s-au îndepărtat de credință.
Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă smerită.
Să păstrăm în suflet cuvintele Mântuitorului: „Cereți și vi se va da”. Nu ca pe o făgăduință a împlinirii oricărei dorințe pământești, ci ca pe o chemare de a ne încredința viața iubirii și purtării Sale de grijă.
Pentru că cel mai mare dar pe care îl putem primi nu este numai izbăvirea dintr-un necaz, ci însăși apropierea de Hristos, Izvorul vieții, al păcii și al mântuirii.
Doamne, învață-ne să cerem cu credință, să așteptăm cu răbdare și să primim cu recunoștință sfânta Ta voie. Amin!