De ce cei necredincioşi par să se bucure de bogăţie şi linişte, în timp ce credincioşii trec prin suferinţe şi încercări?
Această întrebare îi frământă pe oameni încă din vremurile Vechiului Testament. Sfânta Scriptură ne arată că fericirea pământească nu înseamnă întotdeauna binecuvântare, iar suferinţa nu este un semn că Dumnezeu ne-a părăsit.
Arhimandritul Serafim Alexiev, în lucrarea Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, explică această taină a vieţii duhovniceşti.
De ce prosperă cei care nu se tem de Dumnezeu?
În versetul 3 al Psalmului 72, psalmistul îşi exprimă nedumerirea faţă de bunăstarea celor păcătoşi:
„Că am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor.” (Psalmul 72, 3)
Aceste cuvinte arată că până şi omul credincios poate fi tulburat atunci când vede că cei care nesocotesc poruncile dumnezeieşti se bucură de o viaţă lipsită de griji.
Unii dobândesc bogăţii prin mijloace necinstite, iar alţii trăiesc în desfătări, fără să se gândească la mântuirea sufletului. Privită din exterior, viaţa lor poate părea fericită, dar bunăstarea materială nu garantează şi pacea sufletească.
Învăţătura Bisericii ne arată că adevărata stare duhovnicească a omului nu poate fi judecată după bogăţie, sănătate sau succes.
Fericirea pământească poate deveni o primejdie pentru suflet
Arhimandritul Serafim Alexiev foloseşte o comparaţie impresionantă pentru a explica primejdia unei vieţi petrecute numai în plăceri.
El vorbeşte despre copiii care, iarna, se dau cu sania pe povârnişuri alunecoase. Coborârea este plăcută, viteza le aduce bucurie, iar pentru câteva clipe uită de orice pericol.
Însă dacă în calea lor se află o groapă sau o piedică, această plăcere se poate transforma într-o nenorocire.
La fel se poate întâmpla şi cu omul care trăieşte numai pentru bucuriile acestei lumi.
Bogăţia, desfătările, puterea şi laudele oamenilor îl pot face să uite că viaţa pământească are un sfârşit.
Cu cât reuşitele sale sunt mai mari, cu atât poate deveni mai convins că nu are nevoie de Dumnezeu.
Şi astfel, fără să-şi dea seama, omul înaintează pe o cale care pare uşoară, dar care îl poate duce la pierzare.
Cea mai mare nenorocire nu este să pierdem bunurile acestei lumi, ci să ne pierdem sufletul în timp ce ne bucurăm de ele.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?” (Marcu 8, 36)
De ce îngăduie Dumnezeu suferinţa celor credincioşi?
Una dintre cele mai importante învăţături ale vieţii ortodoxe este aceea că suferinţa, deşi dureroasă, poate deveni prilej de curăţire sufletească.
Dumnezeu nu Se bucură de durerea oamenilor şi nu trimite fiecare necaz ca pedeapsă pentru un păcat.
Totuşi, în purtarea Sa de grijă, El poate transforma încercările în mijloace de trezire duhovnicească.
Un om care se îmbolnăveşte începe uneori să se gândească mai profund la rostul vieţii. Cel care pierde o avere poate înţelege cât de trecătoare sunt bogăţiile. Iar cel care trece printr-o mare durere poate descoperi puterea rugăciunii.
Suferinţa nu îl sfinţeşte automat pe om, dar, atunci când este întâmpinată cu credinţă, răbdare şi smerenie, poate aduce roade duhovniceşti.
Sfântul Apostol Pavel ne învaţă:
„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte».” (Evrei 12, 6)
Aceste cuvinte ne arată că încercările vieţii pot fi o dovadă a grijii părinteşti a lui Dumnezeu şi un prilej de întoarcere către El.
O viaţă fără necazuri nu înseamnă neapărat o viaţă binecuvântată
În tâlcuirea sa, Arhimandritul Serafim Alexiev atrage atenţia asupra primejdiei în care se află păcătosul nepocăit, care nu întâmpină nicio piedică în drumul său.
Omul se poate obişnui atât de mult cu plăcerile încât să nu mai simtă nevoia schimbării.
El poate ajunge să considere că tot ceea ce face este îngăduit, pentru simplul motiv că nu suferă urmări imediate.
Dar răbdarea lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu aprobarea păcatului.
Domnul îi oferă omului timp pentru pocăinţă, fără să-i răpească libertatea de a alege între bine şi rău.
Totuşi, ar fi greşit să credem că fiecare necredincios prosper este părăsit de Dumnezeu sau că fiecare om bogat merge spre pierzare.
Numai Dumnezeu cunoaşte inima fiecărui om. Nu bogăţia îl osândeşte, ci alipirea de ea şi uitarea lui Dumnezeu. De aceea, creştinul nu trebuie să-i judece pe ceilalţi, ci să se îngrijească de propria mântuire.
Ce se întâmplă când fericirea acestei lumi se sfârşeşte?
Oricât de lungă şi de îmbelşugată ar fi viaţa unui om, vine o clipă în care toate bunurile pământeşti trebuie lăsate în urmă.
Nimeni nu poate lua cu sine averile, casele, rangurile sau laudele primite de la oameni.
Moartea descoperă cât de fragile sunt lucrurile pentru care ne luptăm uneori întreaga existenţă.
Arhimandritul Serafim Alexiev compară fericirea păcătoşilor nepocăiţi cu un vis frumos, din care omul se trezeşte prea târziu.
Ceea ce părea trainic dispare, iar sufletul rămâne în faţa veşniciei.
Această imagine trebuie să ne îndemne nu la dispreţ faţă de cei necredincioşi, ci la pocăinţă şi la rugăciune pentru toţi oamenii.
Cât timp trăim, avem posibilitatea să ne întoarcem la Dumnezeu. Pilda fiului risipitor ne arată că El îl primeşte cu iubire pe orice păcătos care se pocăieşte sincer.
Adevărata fericire nu se măsoară în bogăţii şi plăceri
Lumea ne învaţă adesea că fericirea înseamnă să avem cât mai mult, să nu suferim şi să ne împlinim toate dorinţele.
Evanghelia ne descoperă însă o altă măsură a fericirii.
Mântuitorul spune:
„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Adevărata fericire izvorăşte din comuniunea cu Dumnezeu, din pacea conştiinţei, din iubirea faţă de aproapele şi din nădejdea vieţii veşnice.
Un om poate fi sărac şi totuşi bogat în credinţă. Poate fi bolnav şi totuşi plin de pace. Poate trece prin încercări grele şi totuşi să nu-şi piardă nădejdea.
Aceasta nu înseamnă că bucuriile pământeşti sunt rele. Sănătatea, familia, munca şi bunăstarea sunt daruri care pot fi primite cu recunoştinţă.
Primejdia apare atunci când darurile ajung să ocupe în inima noastră locul Dăruitorului.
Să nu râvnim la fericirea trecătoare, ci la bucuria veşnică
În spatele fericirii aparente a celor necredincioşi se poate ascunde o mare primejdie duhovnicească, deoarece bunăstarea pământească este trecătoare, iar adevărata împlinire a omului se află în comuniunea cu Dumnezeu.
Prosperitatea nu dovedeşte singură binecuvântarea, după cum suferinţa nu dovedeşte părăsirea de către Dumnezeu.
Nu putem şti ce se petrece în sufletul celui pe care îl privim din afară şi nici nu avem dreptul să hotărâm care va fi soarta lui veşnică.
Ceea ce putem face este să ne cercetăm propria inimă, să ne pocăim, să ne rugăm şi să folosim cu înţelepciune timpul pe care Dumnezeu ni l-a dăruit.
Să nu-i invidiem pe cei care au mai mult decât noi şi nici să nu ne socotim mai drepţi decât ei pentru că trecem prin încercări.
Fericit cu adevărat nu este omul care nu cunoaşte suferinţa, ci acela care, în bucurie şi în necaz, nu se desparte de Dumnezeu.
Căci toate bucuriile acestei lumi sunt trecătoare, dar iubirea lui Dumnezeu şi viaţa întru Hristos au valoare veşnică.