Închinarea la idoli nu a dispărut odată cu templele păgâne și cu statuile zeilor de odinioară. Ea continuă să existe și în lumea de astăzi, uneori chiar în sufletele celor care se consideră buni creștini.
Banii, averile, plăcerile, mândria și iubirea exagerată de sine pot deveni idoli atunci când ocupă în inima omului locul care I se cuvine numai lui Dumnezeu. Învățăturile Sfinților Părinți ne arată că adevărata idolatrie începe atunci când omul se îndepărtează de Creatorul său și își pune nădejdea în lucrurile trecătoare ale acestei lumi.
Ce înseamnă închinarea la idoli în vremea noastră?
Când auzim vorbindu-se despre închinarea la idoli, ne gândim, de obicei, la popoarele din vechime, care se închinau înaintea unor chipuri cioplite din piatră, lemn sau metal. Oamenii aduceau jertfe acestor dumnezei falși, cerându-le sănătate, bogăție, biruință și fericire.
Astăzi, asemenea practici sunt mai puțin întâlnite în societatea creștină. Cu toate acestea, idolatria nu a dispărut, ci a căpătat forme mai subtile și, tocmai de aceea, mai greu de recunoscut.
Un idol nu este numai o statuie înaintea căreia se pleacă cineva. Idol poate deveni orice lucru, dorință sau patimă căreia omul îi dăruiește inima sa mai mult decât lui Dumnezeu.
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria explică această primejdie duhovnicească, arătând că omul care iubește banii, plăcerile și averile mai mult decât pe Ziditorul său ajunge să se închine acestora ca unor dumnezei.
Iubirea de bani, o formă de idolatrie
Una dintre cele mai răspândite forme ale închinării la idoli este iubirea de argint, adică alipirea pătimașă de bani și de bunurile materiale.
Banii nu sunt răi în sine. Ei sunt necesari pentru întreținerea familiei, pentru împlinirea nevoilor zilnice și pentru ajutorarea celor aflați în suferință. Răul începe atunci când omul nu îi mai privește ca pe un mijloc de trai, ci ca pe scopul principal al existenței sale.
Există oameni care își petrec întreaga viață adunând averi, dar nu găsesc niciodată timp pentru rugăciune, pentru Sfânta Liturghie sau pentru faptele de milostenie.
Se tem să piardă o sumă de bani, dar nu se tem să-și piardă pacea sufletească. Se îngrijesc de fiecare lucru material, însă uită că sufletul lor are nevoie de hrană duhovnicească.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune clar:
„Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Matei 6, 24).
Aceste cuvinte nu condamnă munca cinstită sau bunăstarea dobândită prin osteneală, ci robia sufletească față de bogăție.
Omul care stăpânește banii poate face mult bine. Dar omul stăpânit de bani riscă să-și piardă libertatea lăuntrică și să uite de Dumnezeu.
Iubirea de sine, rădăcina multor păcate
O altă formă de idolatrie, poate chiar mai primejdioasă, este iubirea exagerată de sine.
Sfântul Cuvios Cleopa amintește învățătura Sfântului Efrem Sirul, potrivit căreia iubirea pătimașă de sine este rădăcina din care se nasc numeroase păcate.
Această iubire nu trebuie confundată cu grija firească pentru sănătate, demnitate și viață. Dumnezeu nu ne cere să ne disprețuim propria persoană, ci să nu facem din voia și din dorințele noastre măsura tuturor lucrurilor.
Omul stăpânit de iubirea de sine dorește să fie mereu lăudat, ascultat și pus înaintea celorlalți. Nu primește cu ușurință mustrarea, nu suportă să fie contrazis și se socotește adesea mai important decât aproapele său.
Din această stare se nasc mândria, invidia, judecarea celorlalți, neiertarea și dorința de stăpânire.
Mântuitorul ne arată calea opusă:
„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24).
Lepădarea de sine nu înseamnă pierderea personalității, ci renunțarea la egoism, la mândrie și la voia pătimașă, pentru a face loc iubirii lui Dumnezeu.
Când plăcerile trupului devin idoli
În lumea contemporană, omul este îndemnat neîncetat să caute confortul, distracția și satisfacerea imediată a dorințelor.
Mâncarea, odihna, îmbrăcămintea și bucuriile firești ale vieții nu sunt păcate. Ele sunt daruri care trebuie primite cu recunoștință și folosite cu măsură.
Dar atunci când plăcerea devine scopul vieții, sufletul începe să se îndepărteze de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre: „Sfârşitul acestora este pieirea. Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.” (Filipeni 3, 19), arătând cât de adâncă poate deveni robia față de dorințele trupești.
Omul care nu își mai poate înfrâna poftele ajunge să fie condus de ele. Caută mereu ceva nou, ceva mai plăcut, ceva care să-i aducă mulțumire, dar liniștea adevărată întârzie să apară.
Tocmai de aceea, Biserica Ortodoxă ne îndeamnă la post, cumpătare și înfrânare.
Postul nu este doar o schimbare a alimentației, ci și o lucrare de eliberare a inimii de sub stăpânirea patimilor.
Prin înfrânare, omul învață că nu orice dorință trebuie împlinită și că adevărata libertate nu înseamnă să faci tot ce poftești, ci să nu fii robul poftelor tale.
Idolii moderni: imaginea, succesul și dorința de a fi admirat
În zilele noastre, idolatria poate apărea și în forme pe care generațiile trecute nu le-au cunoscut în aceeași măsură.
Pentru unii oameni, imaginea personală devine mai importantă decât curăția sufletului. Pentru alții, succesul profesional, faima sau aprecierea celor din jur ajung să ocupe primul loc în viață.
Rețelele sociale pot încuraja uneori comparația permanentă cu ceilalți, dorința de admirație și preocuparea exagerată pentru felul în care suntem priviți.
Nu tehnologia este, în sine, un idol. Nici dorința de a reuși prin muncă cinstită nu este păcătoasă. Primejdia apare atunci când toate acestea ne stăpânesc gândurile și ne fac să uităm de rugăciune, de familie, de aproapele și de Dumnezeu.
Un om poate avea multe lucruri și totuși să fie sărac sufletește. Poate fi admirat de mii de oameni, dar să nu mai găsească bucurie în tăcerea rugăciunii.
De aceea, creștinul trebuie să se întrebe adesea: Ce îmi ocupă cel mai mult inima? Pentru ce mă ostenesc și ce mă doare cel mai tare atunci când pierd?
Răspunsurile sincere pot descoperi idolii ascunși ai sufletului.
Cum ne putem elibera de idolii din inimă?
Biserica Ortodoxă nu se limitează la a arăta primejdia patimilor, ci ne oferă și mijloacele prin care putem lupta împotriva lor.
Primul pas este recunoașterea sinceră a propriilor slăbiciuni. Omul care își vede păcatele și cere ajutorul lui Dumnezeu a început deja drumul vindecării.
Rugăciunea zilnică, participarea la Sfânta Liturghie, spovedania sinceră, Sfânta Împărtășanie cu pregătirea cuvenită și îndrumarea duhovnicului sunt mijloace esențiale ale vieții creștine.
La acestea se adaugă postul, milostenia, iertarea și grija față de cei aflați în nevoie.
Cel iubitor de bani poate lupta cu patima sa prin dărnicie. Cel mândru poate învăța smerenia. Cel stăpânit de plăceri poate dobândi, treptat, cumpătarea.
Nimeni nu se vindecă de toate patimile într-o singură zi. Viața duhovnicească este o luptă neîncetată, purtată cu răbdare, pocăință și nădejde în mila lui Dumnezeu.
Cui îi dăruim inima noastră?
Da, închinarea la idoli există și astăzi. Poate că idolii nu mai au întotdeauna chipuri cioplite, dar pot lua forma banilor, a averilor, a plăcerilor, a mândriei și a iubirii egoiste de sine.
Învățătura Sfântului Cuvios Cleopa ne cheamă să privim cu seriozitate în propria inimă și să vedem ce loc Îi oferim lui Dumnezeu în viața noastră.
Nu bogăția, succesul sau bucuriile pământești sunt condamnate, ci transformarea lor în stăpâni ai sufletului.
Mântuitorul ne spune: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.” (Matei 6, 33).
Aceasta este adevărata măsură a vieții creștine: să folosim lucrurile lumii fără să devenim robi ai lor, să ne iubim aproapele fără egoism și să-L așezăm pe Dumnezeu mai presus de toate.
Căci acolo unde Dumnezeu ocupă primul loc, idolii își pierd puterea, iar sufletul începe să cunoască adevărata libertate și pace.