Boala ne pune adesea în fața celor mai grele încercări ale vieții.
Când trupul suferă, când durerile nu ne mai dau pace și când sufletul este cuprins de teamă, primul nostru gând se îndreaptă către Dumnezeu. Îi cerem sănătate, alinare și vindecare grabnică. Dar oare știm întotdeauna ce este cu adevărat spre folosul nostru?
Sfinții Părinți ne învață că rugăciunea cea mai puternică nu este aceea prin care încercăm să-L convingem pe Dumnezeu să ne împlinească dorințele, ci aceea prin care ne încredințăm cu smerenie voii Sale.
Când suferința ne îndeamnă să căutăm ajutorul lui Dumnezeu
Nimeni nu își dorește să fie bolnav. Fiecare om caută sănătatea, liniștea și puterea de a-și împlini îndatoririle zilnice. Atunci când apare suferința, toate lucrurile care înainte păreau importante trec, dintr-odată, pe planul al doilea. Înțelegem cât de fragilă este viața și cât de puțin stăpânim ceea ce ni se întâmplă.
În asemenea momente, rugăciunea devine pentru mulți oameni un sprijin neprețuit. Îngenunchem înaintea icoanelor, aprindem o lumânare și rostim din adâncul inimii: „Doamne, vindecă-mă! Doamne, nu mă lăsa! Doamne, scapă-mă de această suferință!”.
Dumnezeu primește strigătul omului îndurerat. El cunoaște fiecare lacrimă, fiecare suspin și fiecare noapte petrecută în neliniște. Însă credința ortodoxă ne descoperă un adevăr duhovnicesc profund: nu întotdeauna ceea ce dorim noi, în clipa de față, coincide cu ceea ce ne este de folos pentru mântuire.
De aceea, rugăciunea pentru vindecare trebuie însoțită de smerenie, răbdare și încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Învățătura Sfântului Ioan: să nu cerem vindecarea fără a lăsa loc voii dumnezeiești
În volumul Scrisori duhovnicești, cuprins în Filocalia XI, întâlnim o învățătură de mare folos, păstrată de la Sfinții Varsanufie și Ioan.
Un credincios întreabă dacă, rugându-i pe sfinți să mijlocească pentru vindecarea unei boli sufletești sau trupești, poate avea încredințarea că vindecarea va veni îndată, chiar dacă aceasta nu i-ar fi de folos.
Răspunsul Sfântului Ioan este limpede:
„Nu e bine să te rogi, pornind de la tine, ca să fii vindecat de boală, neștiind de-ți este de folos.”
Aceste cuvinte nu înseamnă că omul trebuie să renunțe la dorința de a se însănătoși. Nici că ar trebui să primească boala cu nepăsare sau să refuze ajutorul medicilor.
Dimpotrivă, ele ne arată cum să ne rugăm fără să transformăm propria dorință într-o poruncă adresată lui Dumnezeu.
Noi vedem suferința prezentă, durerea de astăzi și neputința care ne apasă. Dumnezeu însă cunoaște întreaga noastră viață, adâncul inimii și urmările lucrurilor pe care le cerem.
De aceea, Sfântul Ioan ne îndeamnă să ne amintim de cuvintele Mântuitorului:
„Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El.” (Matei 6, 8).
Ce mângâiere mai mare poate primi un suflet bolnav decât să știe că Dumnezeu îi cunoaște nevoile înainte ca el să le poată rosti?
„Stăpâne, sunt în mâinile Tale!” – rugăciunea care aduce pace sufletului
Sfinții Părinți nu ne lasă doar o învățătură, ci ne oferă și cuvintele concrete ale unei rugăciuni pe care o putem rosti în vreme de boală:
„Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta și, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă!”
Câtă smerenie se ascunde în această rugăciune!
Omul nu spune că nu mai dorește vindecarea. Dimpotrivă, o cere cu toată sinceritatea. Își mărturisește durerea și dorința de a se însănătoși cât mai repede.
Dar adaugă ceva esențial: „dacă îmi este spre folos”.
Aceste câteva cuvinte schimbă întreaga înțelegere a rugăciunii. Ele arată că omul nu se mai sprijină numai pe propria judecată, ci se încredințează înțelepciunii dumnezeiești.
A spune „sunt în mâinile Tale” înseamnă a recunoaște că Dumnezeu nu ne părăsește nici atunci când răspunsul la rugăciune întârzie.
Înseamnă să credem că iubirea Sa nu se măsoară numai prin minunile pe care le primim, ci și prin harul cu care suntem întăriți să trecem prin încercări.
Uneori, vindecarea vine repede. Alteori, drumul către însănătoșire este lung. Există și suferințe care nu dispar, în ciuda rugăciunilor și a îngrijirilor medicale. Niciuna dintre aceste situații nu ne îngăduie să judecăm cât de mult iubește Dumnezeu un om.
De ce îngăduie Dumnezeu uneori ca boala să dureze?
Aceasta este una dintre întrebările care frământă cel mai mult inima credinciosului.
„Doamne, de ce nu mă vindeci? De ce trebuie să sufăr atât? Oare nu îmi asculți rugăciunea?”
Să înțelegem însă că boala nu trebuie privită automat ca o pedeapsă pentru păcate. Mântuitorul Însuși, întâlnind orbul din naștere, a arătat că suferința acestuia nu putea fi explicată printr-o vină personală sau a părinților săi, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. (Ioan 9, 1-3).
Nu putem cunoaște întotdeauna rostul unei încercări și nici nu trebuie să pretindem că știm de ce suferă un anumit om.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, suferința ne poate apropia de El, învățându-ne să prețuim viața, să ne rugăm mai mult și să fim mai milostivi cu ceilalți.
Sfântul Apostol Pavel, care s-a rugat să fie izbăvit de o încercare apăsătoare, a primit răspunsul Domnului:
„Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (2 Corinteni 12, 9).
Aceste cuvinte nu micșorează durerea omenească. Ele ne arată că Dumnezeu poate dărui putere sufletească și atunci când suferința trupească nu încetează.
Rugăciunile sfinților și adevărata încredere în ajutorul lor
În vreme de boală, creștinii ortodocși cer adesea mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon, a Sfântului Ierarh Nectarie și a altor sfinți cunoscuți pentru ajutorul oferit celor suferinzi.
Este un lucru binecuvântat să cerem rugăciunile sfinților. Ei sunt prietenii lui Dumnezeu și mijlocitori pentru noi înaintea tronului ceresc.
Dar trebuie să înțelegem că sfinții nu lucrează independent de voia lui Dumnezeu și nici nu pot fi priviți ca niște împlinitori automați ai dorințelor noastre.
Sfântul Ioan ne îndeamnă să le cerem sfinților același lucru pe care Îl cerem Domnului: să mijlocească pentru ceea ce ne este cu adevărat de folos.
Credința nu înseamnă convingerea că vom primi neapărat vindecarea în ziua sau în felul dorit de noi. Înseamnă încrederea că Dumnezeu ne ascultă și că putem rămâne în comuniune cu El indiferent de încercările prin care trecem.
De aceea, omul bolnav este chemat să unească rugăciunea cu îngrijirea sănătății, cu sfatul medicului și cu primirea tratamentului necesar. Credința și medicina nu trebuie puse în opoziție.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu și atunci când ne este greu
Poate cea mai dificilă parte a vieții duhovnicești este mulțumirea în vreme de suferință.
Cum să mulțumești când te doare? Cum să fii recunoscător când ai primit un diagnostic greu sau când rugăciunile tale par să rămână fără răspuns?
Sfântul Ioan ne amintește îndemnul apostolic:
„Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi.” (1 Tesaloniceni 5, 18).
A mulțumi în toate nu înseamnă a considera boala un bine în sine sau a te bucura de durere. Înseamnă să nu pierzi legătura cu Dumnezeu în mijlocul încercării.
Putem mulțumi pentru oamenii care ne îngrijesc, pentru medicii care ne ajută, pentru o zi mai liniștită, pentru puterea de a ne ridica din pat sau pentru pacea pe care o simțim după rugăciune.
Recunoștința nu șterge suferința, dar ne poate feri de deznădejde și ne poate deschide inima către nădejde.
Cea mai frumoasă vindecare începe cu încrederea în Dumnezeu
Când suntem bolnavi, să cerem vindecare. Să ne rugăm cu lacrimi, să chemăm sfinții în ajutor și să folosim mijloacele de îngrijire pe care le avem la îndemână. Dar să nu uităm că Dumnezeu vede mai departe decât putem vedea noi.
Să nu măsurăm puterea rugăciunii după cât de repede dispare durerea și nici iubirea lui Dumnezeu după cât de repede primim ceea ce cerem.
Vindecarea trupului este un dar, dar la fel de importante sunt credința, răbdarea și pacea sufletului. În clipele grele, să ne rugăm cu smerenie:
„Stăpâne, sunt în mâinile Tale, miluiește-mă după mare voia Ta și, dacă îmi este spre folos, vindecă-mă în grabă!”
Să ne încredințăm voii lui Dumnezeu, știind că El nu ne părăsește în suferință. Doamne, dă-ne sănătate, răbdare și credință neclintită! Amin.