Credința în Dumnezeu nu înseamnă doar să recunoaștem existența Lui, să ne rugăm din când în când sau să încercăm să fim oameni buni.
În învățătura Bisericii Ortodoxe, credința adevărată este o legătură vie cu Mântuitorul Iisus Hristos, o comuniune care se împlinește prin participarea la viața Bisericii și la Sfintele Taine. Dar poate omul să se mântuiască doar prin credința sa personală, fără Spovedanie, fără Sfânta Împărtășanie și fără legătura cu Biserica? Răspunsul ne îndeamnă la o cercetare sinceră a propriei vieți duhovnicești.
Credința adevărată nu se oprește la cuvinte
Se întâmplă adesea să auzim oameni spunând: „Eu cred în Dumnezeu, dar nu am nevoie să merg la biserică”. Unii consideră că este suficient să se roage acasă, să aibă o inimă bună și să nu facă rău nimănui. Alții spun că Dumnezeu este pretutindeni și, prin urmare, nu ar fi necesară participarea la slujbe sau la Sfintele Taine.
Este adevărat că Dumnezeu este pretutindeni și că rugăciunea personală are o valoare deosebită. Însă credința creștină nu poate fi redusă la o convingere interioară sau la o relație individuală cu Dumnezeu.
Sfântul Apostol Iacov ne spune: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură. ” (Iacov 2, 19).
Aceste cuvinte ne arată că simpla recunoaștere a existenței lui Dumnezeu nu este suficientă pentru mântuire. Credința trebuie să devină ascultare, pocăință, iubire și participare la viața pe care Hristos ne-a dăruit-o.
Nu putem spune că Îl iubim cu adevărat pe Mântuitorul, dar să respingem în mod conștient darurile prin care El ne cheamă la comuniunea cu Sine.
Hristos ne cheamă să ne hrănim cu Trupul și Sângele Său
Una dintre cele mai profunde învățături ale Evangheliei privește Sfânta Euharistie, Taina prin care credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului.
Mântuitorul ne spune:
„Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.” (Ioan 6, 51).
Aceste cuvinte nu reprezintă o simplă imagine poetică, ci descoperă o realitate dumnezeiască. Hristos Se dăruiește pe Sine oamenilor, pentru ca aceștia să primească viață prin El.
Prin Sfânta Împărtășanie, credinciosul nu primește doar o binecuvântare, ci intră într-o comuniune reală și tainică cu Mântuitorul.
De aceea, nu poate cineva să mărturisească sincer credința în Hristos și, în același timp, să disprețuiască Trupul și Sângele Domnului.
A refuza cu nepăsare Sfânta Împărtășanie înseamnă a te îndepărta de izvorul vieții duhovnicești. Totuși, apropierea de Sfântul Potir trebuie făcută cu pregătire, pocăință, discernământ și îndrumarea duhovnicului, nu din obișnuință sau fără cercetarea conștiinței.
De ce nu ne putem mântui singuri?
Omul contemporan este obișnuit să își organizeze viața după propriile dorințe. Această mentalitate pătrunde uneori și în viața religioasă, făcându-l să creadă că își poate construi singur relația cu Dumnezeu.
Dar creștinismul nu este o credință a izolării.
Mântuitorul nu a venit în lume pentru a întemeia milioane de drumuri individuale către Dumnezeu, ci pentru a-i aduna pe oameni într-un singur Trup, care este Biserica.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte. ” (1 Corinteni 12, 27).
Această învățătură descoperă o legătură profundă între credincioși. Așa cum mădularele unui trup nu pot trăi despărțite de acesta, tot astfel viața duhovnicească a creștinului este chemată să se dezvolte în comuniunea Bisericii.
În Biserică învățăm să ne rugăm unii pentru alții, să ne purtăm poverile, să iertăm și să iubim. Aici credința încetează să fie doar o preocupare personală și devine o viață împărtășită.
Cine se izolează voit de această comuniune riscă să transforme credința într-o învățătură alcătuită după propriile preferințe.
Sfintele Taine sunt izvoare ale harului dumnezeiesc
Biserica Ortodoxă ne învață că Sfintele Taine nu sunt simple ceremonii religioase sau tradiții păstrate din trecut. Ele sunt lucrări sfințitoare prin care Dumnezeu împărtășește oamenilor harul Său.
Prin Botez, omul renaște duhovnicește și devine mădular al Bisericii. Prin Mirungere primește pecetea darului Sfântului Duh. Prin Spovedanie dobândește iertarea păcatelor, iar prin Sfânta Euharistie se unește cu Hristos.
Celelalte Taine, precum Cununia, Hirotonia și Sfântul Maslu, sfințesc diferite chemări și împrejurări ale vieții creștine.
Nu fiecare credincios primește toate cele șapte Taine, deoarece unele sunt legate de o chemare sau de o situație aparte. Însă fiecare creștin este chemat să trăiască în comuniunea sacramentală a Bisericii, potrivit propriei vieți și rânduielilor bisericești.
Așadar, participarea la Sfintele Taine nu reprezintă o obligație exterioară, impusă pentru a îndeplini anumite formalități, ci răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu.
„Mă rog acasă. De ce să mai merg la biserică?”
Această întrebare exprimă una dintre cele mai răspândite neînțelegeri ale vieții creștine.
Rugăciunea de acasă este necesară și binecuvântată. Fiecare credincios trebuie să își facă timp pentru a vorbi cu Dumnezeu în liniștea inimii sale.
Dar rugăciunea particulară nu poate înlocui Sfânta Liturghie.
În timpul Dumnezeieștii Liturghii, credincioșii se adună în numele lui Hristos, ascultă Sfânta Evanghelie, se roagă împreună și participă la Jertfa euharistică.
Acasă ne putem ruga, putem citi Scriptura și putem săvârși fapte bune. Însă nu putem săvârși singuri Sfânta Euharistie și nu putem înlocui prin eforturi individuale întreaga viață sacramentală a Bisericii.
De aceea, întrebarea nu ar trebui să fie „De ce trebuie să merg la biserică?”, ci „Cum aș putea să lipsesc de la întâlnirea cu Hristos, Care mă cheamă la masa Sa?”
Biserica este locul comuniunii, nu al singurătății
În lucrarea Tărâmul celor vii, Arhimandritul Tihon subliniază că Mântuitorul, ca Nou Adam, îi naște din nou pe cei care participă la viața Trupului Său, Biserica, și îi hrănește cu harul Preasfântului Duh.
Această învățătură ne ajută să înțelegem că Biserica nu este doar o instituție omenească. Ea este Trupul tainic al lui Hristos, în care credincioșii sunt chemați la unitate și sfințenie.
Mai mult, comuniunea Bisericii își are izvorul și modelul în iubirea desăvârșită a Preasfintei Treimi.
Dumnezeu nu ne-a creat pentru egoism și despărțire, ci pentru iubire și comuniune. Tocmai de aceea, viața creștină nu poate fi trăită deplin în izolare.
Când ne rugăm împreună, când ne împărtășim din același Sfânt Potir și când ne ajutăm aproapele, mărturisim că suntem uniți în Hristos.
Ce se întâmplă cu cei care stau departe de Biserică?
Îndepărtarea de Biserică poate avea cauze diferite. Uneori este vorba despre nepăsare, mândrie sau neînțelegerea credinței. Alteori, oamenii sunt răniți sufletește, trec prin încercări grele, sunt bolnavi sau nu au posibilitatea de a participa la slujbe.
Aceste situații nu trebuie judecate în același fel.
Învățătura ortodoxă afirmă necesitatea Bisericii pentru mântuire, dar nu ne îngăduie să pronunțăm sentințe asupra destinului veșnic al altor oameni. Judecata finală aparține lui Dumnezeu, Care cunoaște inima fiecăruia.
Una este neputința celui care dorește să participe la viața Bisericii, dar este împiedicat de împrejurări, și alta este refuzul voit al celui care disprețuiește Sfintele Taine.
Chemarea Bisericii rămâne însă aceeași: întoarcerea la Hristos prin pocăință, rugăciune, Spovedanie, Sfânta Împărtășanie și iubirea aproapelui.
Credința vie este credința trăită în Hristos
Poate cineva să creadă în Dumnezeu fără să participe la Sfintele Taine ale Bisericii? Poate avea o convingere religioasă, poate rosti rugăciuni și poate recunoaște existența Creatorului. Însă, potrivit învățăturii ortodoxe, credința creștină nu ajunge la deplinătatea ei atunci când omul se îndepărtează în mod voit de viața sacramentală a Bisericii.
Hristos nu ne-a chemat doar să credem că El există, ci să trăim în El și împreună cu El.
Biserica nu este un loc în care intrăm numai atunci când avem necazuri, iar Sfintele Taine nu sunt simple obiceiuri religioase. Ele sunt daruri dumnezeiești prin care omul este vindecat, întărit și călăuzit pe calea mântuirii.
Să nu ne mulțumim, așadar, cu o credință păstrată numai în gânduri și în cuvinte. Să căutăm întâlnirea vie cu Mântuitorul, să ne apropiem cu smerenie de Sfintele Taine și să rămânem în comuniunea Bisericii.
Căci adevărata credință nu înseamnă doar să știm despre Hristos, ci să trăim cu Hristos, să ne hrănim din viața Lui și să ne unim cu El, pentru veșnicie.