Dumnezeiasca Liturghie nu își pierde sfințenia atunci când sufletul nostru este rece, mintea împrăștiată, iar inima lipsită de orice emoție.
Hristos este prezent în Sfânta Euharistie indiferent de ceea ce simțim noi. Adevărul Liturghiei nu depinde de trăirile omului, ci de iubirea și lucrarea lui Dumnezeu, Care Se dăruiește neîncetat celor ce vin înaintea Sa cu credință.
Liturghia nu este despre ceea ce simțim noi
De câte ori nu auzim, la ieșirea din biserică, cuvintele: „Ce frumos a fost astăzi la Liturghie!” sau „M-am simțit atât de bine la slujbă!”? Sunt mărturisiri firești, izvorâte uneori dintr-o bucurie sinceră. Dar ce se întâmplă atunci când nu simțim nimic? Când cântările nu ne mișcă inima, când rugăciunile par îndepărtate, iar gândurile ne poartă în toate părțile?
Înseamnă oare că Liturghia nu a mai avut aceeași valoare? Că Dumnezeu nu a fost prezent? Că am venit degeaba la biserică?
Nicidecum!
Una dintre cele mai importante învățături ale vieții duhovnicești este aceea că adevărul Dumnezeieștii Liturghii nu depinde de starea noastră sufletească. Liturghia nu devine mai sfântă atunci când plângem și nici mai puțin sfântă atunci când nu putem vărsa o lacrimă.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul atrage atenția asupra acestei confuzii: omul poate participa la Liturghie fără să aibă o trăire emoțională deosebită, însă aceasta nu înseamnă că nu a fost părtaș la slujba Bisericii.
Dumnezeu nu Se schimbă după dispoziția noastră. Noi suntem cei care ne schimbăm de la o zi la alta.
Când inima este rece, Hristos rămâne prezent
Există duminici în care intrăm în biserică împovărați de griji, oboseală și necazuri. Ascultăm Sfânta Evanghelie, dar parcă nu înțelegem nimic. Încercăm să ne rugăm, însă mintea fuge spre problemele de acasă, spre neîmpliniri sau spre ziua de mâine.
Uneori plecăm cu sentimentul că nu am dobândit nimic.
Și totuși, în Sfântul Altar s-a săvârșit aceeași Taină dumnezeiască. Pâinea și vinul au devenit, prin lucrarea Duhului Sfânt, Trupul și Sângele Mântuitorului. Biserica s-a rugat pentru întreaga lume, pentru cei vii și pentru cei adormiți, pentru pace, iertare și mântuire.
Toate acestea sunt realități care nu depind de intensitatea emoțiilor noastre.
Hristos nu vine la Liturghie numai atunci când suntem pregătiți sufletește să-I simțim apropierea. El este prezent și atunci când noi suntem slabi, tulburați sau lipsiți de puterea rugăciunii.
Aceasta nu înseamnă că nepăsarea este lipsită de urmări sau că participarea noastră poate rămâne superficială. Dimpotrivă, suntem chemați să ne pregătim, să fim atenți și să ne deschidem inima. Dar trebuie să înțelegem că harul lui Dumnezeu nu poate fi măsurat prin emoțiile omenești.
Primejdia de a căuta emoții în locul lui Dumnezeu
Una dintre ispitele subtile ale vieții religioase este dorința de a trăi permanent stări sufletești înalte.
Ne dorim să simțim pace, bucurie, lacrimi, căldură în inimă. Iar atunci când acestea lipsesc, începem să credem că viața noastră duhovnicească a slăbit sau că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi.
Dar credința nu poate fi redusă la o succesiune de emoții.
Sentimentele sunt schimbătoare. Astăzi putem fi mișcați până la lacrimi de o cântare bisericească, iar mâine aceeași cântare poate să nu trezească în noi nimic deosebit.
Oare Dumnezeu este mai aproape astăzi decât mâine?
Nu. Ceea ce se schimbă este capacitatea noastră de a primi și de a conștientiza prezența Lui.
Dacă venim la biserică doar pentru a ne simți bine, există riscul să transformăm Liturghia într-o experiență căutată pentru propria satisfacție. În loc să-L căutăm pe Hristos, ajungem să căutăm starea plăcută pe care credem că întâlnirea cu El trebuie să ne-o ofere.
Or, adevărata viață duhovnicească începe atunci când învățăm să rămânem lângă Dumnezeu și fără mângâieri simțite.
De la emoție la adevărata trăire duhovnicească
Totuși, a spune că Liturghia nu este o simțire nu înseamnă că ea trebuie trăită fără inimă.
Există o deosebire profundă între emoția trecătoare și trăirea duhovnicească autentică.
Arhimandritul Emilianos Simonopetritul explică această deosebire prin exemplul iubirii dintre oameni. Putem ști ani întregi că cineva ne iubește, fără să conștientizăm pe deplin adâncimea acestei iubiri. Apoi, într-o anumită clipă, o descoperim cu o intensitate neașteptată.
Iubirea nu s-a născut în acel moment. Ea exista deja. Noi doar am devenit mai receptivi la prezența ei.
La fel se întâmplă și în Liturghie.
Hristos este prezent, dar nu întotdeauna suntem pregătiți să înțelegem această prezență. Uneori, preocuparea excesivă pentru noi înșine, mândria, judecarea aproapelui sau grijile lumești ne împiedică să vedem darul care ni se oferă.
Adevărata trăire duhovnicească nu înseamnă neapărat să simțim ceva extraordinar, ci să ieșim din închiderea egoistă în noi înșine și să ne deschidem către Dumnezeu.
Atunci Liturghia încetează să mai fie doar o slujbă la care asistăm și devine întâlnirea vie cu Hristos.
Liturghia este cerul coborât pe pământ
Pentru omul care privește numai cu ochii trupului, Liturghia poate părea o succesiune de rugăciuni, cântări, binecuvântări și gesturi liturgice.
Dar realitatea ei este infinit mai adâncă.
Dumnezeiasca Liturghie este participarea Bisericii pământești la slăvirea neîncetată a lui Dumnezeu, împreună cu îngerii și cu sfinții.
Nu întâmplător, în timpul Heruvicului, credincioșii cântă că îi închipuie în chip tainic pe heruvimi. Biserica ne descoperă astfel că ceea ce se petrece în Sfântul Altar depășește lumea văzută.
La Liturghie nu suntem singuri. Suntem împreună cu întreaga Biserică, într-o comuniune care unește cerul și pământul.
Când preotul binecuvântează, când Sfânta Evanghelie este purtată în procesiune, când Cinstitele Daruri sunt aduse la Sfântul Altar, fiecare moment ne cheamă la atenție, smerenie și închinare.
Nu participăm la o simplă comemorare a unor evenimente petrecute cu două mii de ani în urmă. Participăm la Taina mântuirii noastre, în care Jertfa unică a Mântuitorului se face prezentă în chip nesângeros.
Chiar dacă ochii nu văd slava dumnezeiască, credința ne încredințează că Hristos este în mijlocul Bisericii Sale.
Sfânta Împărtășanie nu se măsoară în lacrimi
Aceeași înțelegere este necesară și atunci când ne apropiem de Sfântul Potir.
Unii credincioși mărturisesc că după Împărtășanie au simțit o pace adâncă. Alții spun că au plâns de bucurie. Există însă și oameni care, deși s-au pregătit prin pocăință, rugăciune și spovedanie, cu binecuvântarea duhovnicului, nu au simțit nimic neobișnuit.
Trebuie să știm că lipsa unei emoții nu înseamnă lipsa Tainei.
Sfânta Împărtășanie este cu adevărat Trupul și Sângele Domnului, nu pentru că noi simțim aceasta, ci pentru că Hristos Însuși ne-a dăruit această Taină.
Roadele împărtășirii nu trebuie confundate cu manifestările emoționale imediate. Ele sunt legate de credința, pocăința, pregătirea și răspunsul nostru la harul primit.
Uneori, lucrarea lui Dumnezeu se arată în liniștea inimii, în puterea de a ierta, în răbdarea față de aproapele sau în hotărârea de a părăsi un păcat.
Aceste schimbări pot fi mai importante decât orice emoție de moment.
De ce Liturghia este, înainte de toate, mulțumire
Cuvântul „Euharistie” înseamnă mulțumire.
Este un adevăr de mare profunzime: în centrul vieții Bisericii se află mulțumirea adusă lui Dumnezeu.
Îi mulțumim nu doar pentru darurile pe care le înțelegem, ci și pentru cele pe care mintea noastră nu le poate cuprinde.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. ” (1 Corinteni 13, 12).
Nu putem pătrunde pe deplin adâncimea Tainei dumnezeiești. Dar putem răspunde cu credință, smerenie și recunoștință.
Chiar și într-o zi în care sufletul nostru este uscat, putem spune: „Doamne, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să fiu în casa Ta!”
Această mulțumire, rostită fără emoții spectaculoase, poate deveni o mărturisire profundă a credinței.
Să-L căutăm pe Hristos, nu propriile noastre stări
Dumnezeiasca Liturghie nu este un loc în care venim să verificăm cât de intens putem simți prezența lui Dumnezeu. Este locul în care Hristos Se dăruiește Bisericii Sale și ne cheamă la comuniune cu El.
Vor exista duminici luminoase, în care inima va tresălta de bucurie. Vor exista și duminici apăsătoare, în care rugăciunea va părea grea, iar sufletul lipsit de mângâiere.
Dar Hristos rămâne Același.
Să nu judecăm valoarea Liturghiei după lacrimile noastre, după frumusețea cântărilor sau după starea cu care ieșim din biserică. Să învățăm să fim prezenți cu credință, să ne pocăim, să mulțumim și să ne lăsăm transformați de har.
Căci nu noi dăm valoare Liturghiei prin ceea ce simțim, ci Liturghia dă sens vieții noastre prin Hristos, Cel ce Se dăruiește pentru mântuirea lumii.
Iar atunci când sufletul nu simte nimic, credința poate rosti, cu și mai multă smerenie: „Doamne, chiar dacă nu Te simt, cred că ești aici. Primește-mă așa cum sunt și învață-mă să Te iubesc!”