În viața Bisericii Ortodoxe există gesturi care, deși par simple la prima vedere, ascund înțelesuri duhovnicești de o profunzime aparte.
Unul dintre acestea este sărutarea mâinii preotului, un obicei păstrat cu evlavie de credincioși de-a lungul veacurilor. Pentru unii, acest gest reprezintă o manifestare firească a respectului față de slujitorul Sfântului Altar. Pentru alții, mai ales în vremurile noastre, el poate ridica întrebări: De ce sărutăm mâna preotului? De ce ar trebui un om în vârstă să sărute mâna unui preot tânăr? Oare nu este aceasta o cinstire exagerată acordată unui om?
Răspunsul se află în însăși învățătura Bisericii despre preoție. Credinciosul nu cinstește doar persoana preotului, ci mai ales harul dumnezeiesc și slujirea sfântă pe care acesta le-a primit prin Taina Hirotoniei.
De ce sărutăm mâna preotului? Înțelesul duhovnicesc al acestui gest
În tradiția ortodoxă, mâna preotului este cinstită deoarece prin ea se săvârșesc lucrări sfinte. Cu această mână, preotul binecuvântează poporul, ține Sfânta Evanghelie, înalță rugăciuni și slujește Dumnezeiasca Liturghie.
În timpul Sfintei Liturghii, preotul este chemat să slujească înfricoșătoarea Taină a Euharistiei, în care pâinea și vinul devin, prin lucrarea Duhului Sfânt, Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos.
De aceea, sărutarea mâinii sale nu trebuie înțeleasă ca o simplă manifestare de politețe sau ca o recunoaștere a unei superiorități omenești. Ea este, înainte de toate, un semn de credință, smerenie și cinstire a harului lui Dumnezeu.
Preotul rămâne om, cu slăbiciunile și neputințele sale, însă slujirea pe care o împlinește nu este una obișnuită. El a primit, prin hirotonie, chemarea de a păstori sufletele credincioșilor și de a săvârși Sfintele Taine.
Tocmai această deosebire dintre persoana omenească și harul preoției trebuie înțeleasă de fiecare creștin.
Întâmplarea cu bătrânul cneaz Miloș și tânărul preot
Sfântul Nicolae Velimirovici, unul dintre marii ierarhi și propovăduitori ai Ortodoxiei, istorisește o întâmplare deosebit de grăitoare despre cneazul Miloș și un preot foarte tânăr.
Se spune că, într-o biserică din Kragujevac, un tânăr preot săvârșea Sfânta Liturghie în prezența cneazului Miloș, conducător cunoscut pentru evlavia sa.
Deși avea o poziție înaltă și se bucura de multă autoritate, cneazul participa la slujbele Bisericii cu smerenie și cu adâncă rugăciune. În fața lui Dumnezeu, nu se socotea mai presus decât ceilalți credincioși.
La sfârșitul Sfintei Liturghii, tânărul preot i-a oferit crucea spre sărutare și anafura. După ce a sărutat Sfânta Cruce, bătrânul conducător a dorit să sărute și mâna preotului.
Însă tânărul, rușinat că un om atât de important și mult mai în vârstă îi arăta o asemenea cinstire, și-a retras mâna.
Atunci cneazul Miloș i-a spus cuvinte care au rămas o adevărată lecție de credință:
„Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân și decât tine și decât mine”.
Aceste cuvinte exprimă limpede înțelesul sărutării mâinii preotului. Nu vârsta, pregătirea intelectuală, poziția socială sau vrednicia personală sunt temeiul acestui gest, ci harul preoției și continuitatea slujirii apostolice.
Preoția este mai veche decât vârsta celui care o poartă
Un preot poate avea 25 sau 30 de ani, în timp ce un credincios care îi cere binecuvântarea poate avea 70 sau 80 de ani. Din punct de vedere omenesc, cel vârstnic are mai multă experiență de viață și merită respectul cuvenit vârstei sale.
Însă, din punct de vedere duhovnicesc, preotul poartă o slujire care își are rădăcinile în vremea Sfinților Apostoli.
Sfântul Nicolae Velimirovici explică faptul că, atunci când credincioșii sărută mâna preotului, cinstesc cinul preoțesc transmis de-a lungul generațiilor, de la Apostolii Mântuitorului până la slujitorii altarului din zilele noastre.
Această continuitate este legată de succesiunea apostolică, prin care Biserica păstrează slujirea sacramentală primită de la Hristos prin Apostolii Săi.
Astfel, un preot tânăr nu este cinstit pentru numărul anilor săi, ci pentru darul și responsabilitatea slujirii pe care a primit-o.
Sărutarea mâinii sale devine o mărturisire tăcută a credinței că Dumnezeu lucrează în Biserică prin slujitorii Săi.
Când sărutăm mâna preotului, cinstim și sfinții care au purtat harul preoției
Unul dintre cele mai frumoase înțelesuri prezentate de Sfântul Nicolae Velimirovici este legătura dintre preoții de astăzi și marii sfinți ai Bisericii.
El arată că, prin cinstirea cinului preoțesc, credincioșii își îndreaptă gândul și către sfinții ierarhi și duhovnici care au slujit același Dumnezeu de-a lungul veacurilor.
Sfântul Ignatie Teoforul, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei, Sfântul Vasile cel Mare și nenumărați alți păstori ai Bisericii au purtat cu vrednicie această slujire.
Unii au apărat dreapta credință în vremuri de prigoană. Alții au hrănit săracii, au mângâiat pe cei suferinzi, au îndrumat sufletele rătăcite și au luminat lumea prin învățătura lor.
Toți au arătat că adevărata măreție a preoției nu stă în puterea lumească, ci în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
Prin urmare, atunci când un credincios sărută mâna preotului, el își poate aminti de această mare familie duhovnicească a Bisericii, care unește generațiile de creștini în aceeași credință.
Sărutarea mâinii preotului nu înseamnă închinare la om
O neînțelegere întâlnită uneori este aceea că sărutarea mâinii preotului ar însemna idolatrizarea unei persoane.
Învățătura ortodoxă face însă o deosebire clară între adorarea care I se cuvine numai lui Dumnezeu și cinstirea acordată persoanelor sau lucrurilor sfinte.
Preotul nu este Dumnezeu și nici nu devine lipsit de păcat prin hirotonie. El are nevoie, asemenea tuturor credincioșilor, de pocăință, rugăciune, spovedanie și îndreptare.
Sărutarea mâinii sale nu reprezintă aprobarea necondiționată a tuturor faptelor sale și nici nu îl așază deasupra răspunderii morale.
Dimpotrivă, cinstirea preoției trebuie să amintească atât credincioșilor, cât și preotului însuși, cât de mare este responsabilitatea acestei chemări.
Cu cât slujirea este mai înaltă, cu atât smerenia și grija pentru suflete trebuie să fie mai mari.
O sărutare sfântă, izvorâtă din credință și smerenie
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini: „Vă îmbrăţişează fraţii toţi. Îmbrăţişaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă.” (1Corinteni 16, 20).
În contextul epistolei, acest îndemn se referă la dragostea frățească dintre creștini. Sfântul Nicolae Velimirovici îl folosește și pentru a evidenția caracterul duhovnicesc al sărutării mâinii preotului.
Gestul exterior își dobândește adevărata valoare atunci când este însoțit de credință sinceră și smerenie.
Nu este suficient să sărutăm mâna preotului din obișnuință, în timp ce inima noastră rămâne departe de Dumnezeu. Respectul față de preoție trebuie însoțit de participarea la Sfânta Liturghie, de rugăciune, de spovedanie și de strădania de a trăi potrivit Evangheliei.
De asemenea, credinciosul care cere binecuvântarea preotului ar trebui să o primească având conștiința că adevăratul izvor al binecuvântării este Dumnezeu.
Smerenia nu îl micșorează pe om, ci îi deschide inima către lucrarea harului dumnezeiesc.
Nu mâna omului o cinstim, ci harul lui Dumnezeu
Într-o lume în care gesturile de respect sunt adesea judecate numai prin prisma rangului, vârstei sau poziției sociale, tradiția sărutării mâinii preotului ne amintește că viața duhovnicească are alte măsuri.
Bătrânul cneaz Miloș a înțeles un adevăr pe care fiecare creștin este chemat să îl păstreze în inimă: preotul poate fi tânăr, dar slujirea sa este legată de o moștenire apostolică veche de aproape două milenii.
Când sărutăm mâna preotului, nu ne plecăm înaintea măreției unui om, ci cinstim harul lui Dumnezeu și slujirea sfântă încredințată acestuia.
Să nu privim, așadar, acest gest ca pe o simplă formalitate, ci să îi înțelegem adâncimea duhovnicească. Să cerem binecuvântarea cu credință, să îi respectăm pe slujitorii altarului și să ne rugăm pentru ei, ca Dumnezeu să le dăruiască putere, înțelepciune și vrednicie în împlinirea chemării lor.
Căci, așa cum ne învață Sfântul Nicolae Velimirovici, sărutarea mâinii preotului nu este o sărutare obișnuită, ci una sfântă, prin care credinciosul cinstește nu doar slujitorul din fața sa, ci și harul preoției care străbate veacurile.