Ispitele vin uneori pe neașteptate, tulburându-ne mintea, slăbindu-ne voința și așezând în inimă gânduri pe care nu le dorim.
În asemenea clipe, creștinul se poate întreba cu durere: Cum să biruiesc, Doamne, când sunt ispitit? Cum să mă împotrivesc răului, când simt că puterile mă părăsesc? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură, în învățăturile Sfinților Părinți și, mai ales, în întoarcerea sinceră a inimii către Dumnezeu. Căci nicio ispită nu este mai puternică decât harul Domnului, atunci când omul Îi cere ajutorul cu credință și smerenie.
Ispita începe adesea cu un gând
Nu toate luptele sufletești se văd. Unele dintre cele mai grele se poartă în adâncul inimii, acolo unde nimeni nu poate pătrunde în afară de Dumnezeu. Un gând de mânie, o dorință necurată, o pornire spre judecarea aproapelui sau o invidie ascunsă pot deveni începutul unei căderi, dacă le primim și le hrănim.
Sfântul Tihon din Zadonsk ne învață să fim atenți la gândurile care se nasc în inimă și să le cercetăm în lumina poruncilor dumnezeiești. El ne îndeamnă ca, atunci când vrăjmașul ne împinge spre păcat, să răspundem hotărât: „Nu vreau aceasta, căci este împotriva lui Dumnezeu”.
Câtă putere duhovnicească se ascunde în aceste cuvinte simple!
Nu trebuie să intrăm în vorbă cu ispita, să o cercetăm cu plăcere sau să căutăm îndreptățiri pentru ea. Cu cât stăruim mai mult asupra unui gând rău, cu atât îi îngăduim să prindă rădăcini.
Trebuie însă să înțelegem un lucru esențial: apariția unui gând rău nu înseamnă că am și săvârșit păcatul. Una este să fim ispitiți și alta este să consimțim la rău. Lupta începe atunci când alegem dacă primim sau respingem ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu.
„Doamne, nu mă lăsa să cad!”
Când ispita se apropie, primul nostru sprijin trebuie să fie rugăciunea. Nu întotdeauna avem puterea să rostim rugăciuni lungi. Uneori, sufletul este atât de tulburat, încât abia poate șopti câteva cuvinte.
Dar și acestea sunt de ajuns pentru a ne întoarce cu sinceritate către Dumnezeu:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Această rugăciune scurtă, des întâlnită în practica duhovnicească ortodoxă, poate deveni un sprijin puternic în lupta împotriva gândurilor rele. Rostită cu atenție și smerenie, ea adună mintea risipită și o îndreaptă către Hristos.
Să nu așteptăm ca ispita să devină puternică pentru a cere ajutor. Așa cum omul închide ușa casei înainte ca furtuna să pătrundă înăuntru, tot astfel creștinul trebuie să-și păzească inima prin rugăciune.
Mântuitorul ne spune limpede: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios. ” (Matei 26, 41).
Așadar, rugăciunea nu este numai mângâiere după cădere, ci și putere pentru a nu cădea.
Nu orice gând care îți trece prin minte este al tău
Una dintre marile primejdii ale vieții duhovnicești este aceea de a primi orice gând ca pe un adevăr.
Uneori ne trece prin minte că suntem nedreptățiți, că merităm mai mult decât ceilalți sau că avem dreptul să răspundem răului cu rău. Alteori, ispita ne șoptește că un păcat este neînsemnat, că nimeni nu ne vede sau că ne putem pocăi mai târziu.
Dar creștinul nu trebuie să judece lucrurile numai după ceea ce simte într-o anumită clipă.
Sfântul Tihon din Zadonsk ne oferă un criteriu sigur: să cercetăm dacă gândurile noastre sunt în acord cu legea lui Dumnezeu.
Când suntem îndemnați să luăm ceea ce nu ne aparține, să ne amintim porunca: „Să nu furi!” (Ieșirea 20, 15).
Când invidia ne tulbură, să ne amintim că Dumnezeu ne cheamă să nu poftim ceea ce aparține aproapelui nostru.
Când mânia ne îndeamnă să rănim prin cuvinte, să ne aducem aminte de porunca iubirii.
Nu tot ceea ce ne dorim ne este și de folos. Nu orice plăcere aduce bucurie, după cum nu orice renunțare înseamnă pierdere.
Uneori, cea mai mare biruință este să spunem în tăcere: „Nu, Doamne, nu vreau să Te întristez prin fapta mea”.
Diavolul făgăduiește plăcere, dar ascunde suferința
Ispita rareori se înfățișează de la început în adevărata ei urâțenie. De multe ori, păcatul este prezentat ca o bucurie, ca o ușurare sau ca o împlinire a unei dorințe.
Mânia pare o îndreptățire. Mândria pare demnitate. Lăcomia pare grijă pentru viitor. Judecarea aproapelui pare apărarea adevărului.
Însă, după ce omul primește păcatul, adesea descoperă în suflet neliniște, rușine și întristare.
Vrăjmașul caută mai întâi să micșoreze gravitatea păcatului, iar după cădere încearcă să-l împingă pe om spre deznădejde.
Aceasta este o altă cursă de care trebuie să ne ferim.
Dumnezeu nu dorește pierzarea păcătosului, ci întoarcerea lui. De aceea, chiar dacă am căzut, nu trebuie să rămânem întinși la pământ sufletește.
Să ne ridicăm prin pocăință, să cerem iertare și să ne întoarcem către Hristos.
Cel care se pocăiește cu sinceritate nu este un om lipsit de nădejde, ci un suflet care a început din nou drumul spre Dumnezeu.
Cum să biruim ispita în viața de fiecare zi?
Lupta cu ispitele nu se poartă numai în biserică sau în clipele de rugăciune. Ea continuă acasă, la serviciu, pe stradă, în familie și chiar atunci când suntem singuri.
Când cineva ne vorbește urât, suntem ispitiți să răspundem cu aceeași asprime. Când vedem bunăstarea altuia, putem fi ispitiți să-l invidiem. Când cineva greșește, suntem gata să-l judecăm, uitând propriile noastre neputințe.
În toate aceste împrejurări avem nevoie de trezvie, adică de atenție asupra mișcărilor inimii.
Să nu răspundem imediat când suntem mânioși. Să ne retragem din împrejurările care ne împing spre păcat. Să ne ferim ochii și mintea de lucrurile care aprind patimile. Să citim din Sfânta Scriptură și să cerem sfatul duhovnicului atunci când o ispită se repetă și ne apasă.
Spovedania sinceră, participarea la Sfânta Liturghie, postul ținut cu discernământ și împărtășirea cu Sfintele Taine, după rânduiala Bisericii și îndrumarea duhovnicului, ne întăresc în viața duhovnicească.
Dar mai presus de toate, să cultivăm smerenia. Omul care se crede puternic prin sine însuși poate cădea ușor. Cel care își cunoaște slăbiciunea și cere ajutorul lui Dumnezeu învață să se sprijine pe harul dumnezeiesc.
Dumnezeu nu ne părăsește în ceasul încercării
Uneori ne întrebăm de ce îngăduie Dumnezeu să fim ispitiți. De ce nu îndepărtează toate gândurile rele? De ce trebuie să trecem prin atâtea lupte?
Nu putem înțelege întotdeauna rostul fiecărei încercări. Știm însă că Dumnezeu nu este izvorul răului și nu ne îndeamnă la păcat.
Sfântul Apostol Iacov spune: „Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: de la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni;” (Iacov 1, 13).
În același timp, încercările prin care trecem pot deveni prilejuri de întărire a credinței, de cunoaștere a propriei slăbiciuni și de apropiere de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pavel ne încredințează că: ,,Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (1 Corinteni 10, 13).
Aceasta nu înseamnă că lupta va fi întotdeauna ușoară. Înseamnă însă că nu suntem chemați să luptăm singuri.
Hristos Însuși a fost ispitit în pustie și a răspuns ispitelor prin cuvântul lui Dumnezeu. El ne arată astfel că adevărul dumnezeiesc este mai puternic decât amăgirea vrăjmașului.
Când vine ispita, aleargă la Hristos!
Ispitele fac parte din viața fiecărui creștin, însă important este felul în care răspundem în fața lor. Rugăciunea, păzirea gândurilor și respectarea poruncilor dumnezeiești ne ajută să nu cedăm păcatului.
Sfântul Tihon din Zadonsk ne îndeamnă să respingem gândurile rele, amintindu-ne că „Dumnezeu nu a poruncit aceasta”. Iar atunci când slăbiciunea omenească ne duce la cădere, pocăința și întoarcerea sinceră către Dumnezeu rămân calea de îndreptare.
Cu ajutorul rugăciunii, al credinței și al pocăinței, putem găsi puterea de a ne împotrivi ispitelor și de a rămâne pe calea poruncilor lui Dumnezeu.