Sfântul Vasile cel Mare ne învață că adevărata bogăție a omului nu se măsoară în averile pe care le adună, nici adevărata sărăcie în lipsurile pe care le îndură.
Înaintea lui Dumnezeu, ceea ce contează este inima omului, libertatea cu care acesta își alege calea și dorința sinceră de a trăi potrivit Evangheliei. Căci nu lipsa bunurilor materiale îl face pe om sfânt, ci desprinderea sufletului de iubirea pătimașă a lucrurilor trecătoare.
Învățătura Sfântului Vasile cel Mare despre adevărata sărăcie
Într-o lume în care oamenii sunt adesea judecați după averea pe care o dețin, după casele în care locuiesc sau după bunurile pe care le stăpânesc, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare ne cheamă la o cercetare profundă a propriei conștiințe.
Marele ierarh al Bisericii ne lasă o învățătură de o deosebită însemnătate duhovnicească:
„Nu întotdeauna sărăcia este a virtuţii. A virtuţii este sărăcia pe care o îndeplinim din voia noastră pentru scopul evanghelic. Căci sunt mulţi săraci care au dorinţă de câştig. Şi astfel, sărăcia lor nu-i izbăveşte, iar dorinţa lor de câştig îi osândeşte. Astfel, nu orice sărac este de lăudat, ci numai acela care a ales voia lui Dumnezeu, îndepărtând bogăţia cea lumească” (Patrologia Greacă 29, 361 AB).
Aceste cuvinte ne arată că sărăcia materială și sărăcia duhovnicească nu sunt întotdeauna același lucru. Un om poate să nu aibă aproape nimic și, cu toate acestea, să fie stăpânit de iubirea banilor. La fel, un altul poate avea bunuri materiale, dar să nu-și lipească inima de ele, folosindu-le pentru ajutorarea aproapelui.
Așadar, nu starea materială hotărăște valoarea duhovnicească a omului, ci felul în care acesta se raportează la Dumnezeu, la bunurile pământești și la semenii săi.
Sărăcia care apropie sufletul de Dumnezeu
Mântuitorul Iisus Hristos spune în Predica de pe Munte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” (Matei 5, 3).
Această fericire nu se referă la lipsa inteligenței sau a înțelepciunii, ci la smerenia omului care își recunoaște neputințele și înțelege că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate dobândi mântuirea.
Sărac cu duhul este cel care nu se încrede în propriile puteri, nu se socotește mai presus de ceilalți și nu își face din averea lumească un sprijin mai important decât Dumnezeu.
Un asemenea om poate trăi în lipsuri, dar inima lui să fie plină de pace. Poate avea puține lucruri, însă să fie bogat în credință, răbdare, milostenie și dragoste.
Adevărata sărăcie evanghelică începe atunci când omul încetează să mai fie robul lucrurilor pe care le posedă sau pe care dorește cu orice preț să le dobândească.
De aceea, Sfinții Părinți nu laudă lipsurile în sine, ci libertatea sufletească a celui care, din dragoste pentru Hristos, pune voia lui Dumnezeu mai presus de orice câștig pământesc.
Poți fi sărac în bunuri, dar bogat în patimi
Sfântul Vasile cel Mare atrage atenția asupra unui adevăr pe care omul îl poate trece cu vederea: există săraci care sunt mistuiți de dorința îmbogățirii.
Aceștia nu au multe bunuri, dar gândul lor este permanent îndreptat spre câștig. Privesc cu invidie averea altora, se întristează pentru ceea ce nu posedă și ajung să creadă că fericirea lor depinde numai de dobândirea lucrurilor materiale.
În asemenea împrejurări, sărăcia nu devine prilej de apropiere de Dumnezeu, ci poate fi însoțită de nemulțumire, lăcomie și tulburare sufletească.
Totuși, trebuie să înțelegem că dorința unui om sărac de a avea hrană, locuință, siguranță și cele necesare familiei sale nu este păcat. Biserica nu condamnă munca cinstită și nici strădania de a ieși din lipsuri.
Ceea ce osândesc Sfinții Părinți este iubirea pătimașă de avere, atunci când aceasta ajunge să stăpânească inima și să îndepărteze omul de poruncile lui Dumnezeu.
Nu este păcat să muncești pentru pâinea copiilor tăi. Nu este păcat să dorești o viață demnă. Primejdia apare atunci când câștigul devine mai important decât adevărul, dreptatea, milostenia și mântuirea sufletului.
Bogăția nu este păcat, dar iubirea banilor poate deveni o robie
Sfânta Scriptură ne spune limpede: „Că iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă, şi s-au străpuns cu multe dureri.” (1 Timotei 6, 10).
Apostolul Pavel nu spune că banul în sine este rădăcina relelor, ci iubirea de bani. Această deosebire este esențială pentru înțelegerea vieții creștine.
Bogăția poate deveni o binecuvântare atunci când este dobândită cinstit și folosită cu responsabilitate. Un om înstărit poate hrăni flămânzi, poate sprijini bolnavi, poate ajuta familii nevoiașe și poate împlini numeroase fapte de milostenie.
Dar aceeași bogăție poate deveni o povară atunci când naște mândrie, zgârcenie, nepăsare și încredere exagerată în puterea lucrurilor materiale.
Mântuitorul ne avertizează: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. ” (Matei 6, 24).
Aceste cuvinte nu ne cer să disprețuim bunurile necesare vieții, ci să nu le transformăm în stăpânii sufletului nostru.
Nu este cu adevărat liber omul care are multe, dar se teme neîncetat să nu piardă ceva. Liber este acela care știe că toate cele pământești sunt trecătoare și că numai Dumnezeu rămâne veșnic.
Hristos ne învață să adunăm comori în cer
În Evanghelie întâlnim pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21). Acesta, văzându-și belșugul, a hotărât să-și mărească hambarele și să-și adune toate roadele, încredințat că astfel va avea mulți ani de liniște și desfătare.
Însă Dumnezeu îi spune: „Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” (Luca 12, 20).
Bogatul nu este mustrat pentru că pământul său a rodit, ci pentru că a uitat de Dumnezeu, de moarte și de rostul adevărat al vieții.
El avea hambarele pline, dar sufletul său era sărac. Avea bunuri pentru mulți ani, dar nu se îngrijise de veșnicie.
Această pildă ne îndeamnă să ne întrebăm ce comori adunăm în fiecare zi.
Adunăm numai bani, lucruri și bunuri trecătoare? Sau adunăm și rugăciuni, iertare, milostenie, răbdare și fapte bune?
O pâine oferită celui flămând, o haină dăruită celui lipsit, o vorbă de mângâiere spusă unui om întristat pot avea înaintea lui Dumnezeu o valoare mai mare decât bogățiile păstrate cu egoism.
Sărăcia nu trebuie judecată, ci alinată prin iubire
Învățătura Sfântului Vasile cel Mare nu trebuie înțeleasă ca o îndreptățire pentru judecarea celor săraci.
Nimeni nu poate cunoaște pe deplin suferința, încercările și lupta lăuntrică a aproapelui. Unii oameni trăiesc în lipsuri din pricina bolii, a nedreptății, a pierderii locului de muncă sau a unor împrejurări pe care nu le-au putut controla.
Creștinul nu este chemat să cerceteze dacă săracul merită ajutorul său, ci să vadă în el chipul lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare a arătat prin propria viață cât de importantă este grija pentru cei aflați în suferință. Lucrarea sa filantropică, cunoscută prin așezământul numit Vasiliada, rămâne o mărturie a iubirii creștine puse în faptă.
De aceea, adevărata înțelegere a cuvintelor sale trebuie să unească două lucruri: cercetarea propriei inimi și milostenia față de aproapele.
Să fim aspri cu propriile patimi, dar milostivi cu neputințele celorlalți.
Cel mai bogat om este cel care Îl are pe Dumnezeu în inimă
Omul care a ales voia lui Dumnezeu nu este neapărat cel care a renunțat la toate bunurile materiale, ci acela care a învățat să nu pună nimic mai presus de Hristos.
El primește cu recunoștință ceea ce are, muncește cinstit, își ajută aproapele și nu își pierde nădejdea atunci când trece prin încercări.
Dacă are puțin, nu deznădăjduiește. Dacă are mult, nu se mândrește. Dacă pierde ceva, caută să-și păstreze credința. Dacă primește o binecuvântare, nu uită să-I mulțumească lui Dumnezeu.
Aceasta este bogăția duhovnicească pe care nici hoții nu o pot fura, nici timpul nu o poate risipi.
Sufletul care Îl iubește pe Dumnezeu dobândește o comoară pe care lumea nu i-o poate oferi: pacea conștiinței și nădejdea vieții veșnice.
Nu ceea ce avem ne mântuiește, ci felul în care trăim înaintea lui Dumnezeu
Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare ne îndeamnă să privim dincolo de aparențe și să înțelegem că nici sărăcia nu este automat virtute, nici bogăția nu reprezintă, prin ea însăși, o osândă.
Ceea ce contează este libertatea inimii, credința lucrătoare prin iubire și alegerea sinceră a voii dumnezeiești.
Să nu ne lăudăm pentru lipsurile noastre și nici să nu ne mândrim cu ceea ce am agonisit. Să ne întrebăm, mai degrabă, dacă bunurile acestei lumi ne apropie de Dumnezeu sau ne îndepărtează de El.
Căci adevărata sărăcie nu înseamnă doar să nu ai nimic, ci să nu fii stăpânit de nimic. Iar adevărata bogăție înseamnă să-L ai pe Hristos în inimă, chiar și atunci când mâinile îți sunt goale.
Fericit este omul care, având mult sau puțin, poate spune cu smerenie: „Doamne, nu bogăția acestei lumi o caut mai întâi, ci mila Ta, pacea Ta și împlinirea voii Tale!”
Pentru că, la sfârșitul vieții, nu vom lua cu noi ceea ce am strâns pe pământ, ci roadele credinței, ale pocăinței și ale iubirii cu care am răspuns chemării lui Dumnezeu.