Viața monahală nu este o invenție omenească și nici o formă de evlavie apărută târziu în istoria Bisericii.
Deși monahismul, așa cum îl cunoaștem astăzi, s-a dezvoltat în primele secole creștine prin marii părinți ai pustiei, rădăcinile sale se găsesc încă din Sfânta Scriptură. Biblia nu oferă o poruncă prin care toți oamenii să fie chemați la monahism, dar ne oferă numeroase exemple de persoane care au ales o viață de înfrânare, de rugăciune și de dăruire totală lui Dumnezeu.
Așa cum spunea Părintele Symeon de la Essex, există mai degrabă exemple decât argumente biblice pentru viața monahală. Aceste exemple descoperă că Dumnezeu a pregătit încă din vechime oameni care să trăiască numai pentru El, anticipând frumusețea vieții monahale din Biserică.
Mântuitorul Însuși vorbește despre această chemare specială atunci când spune:
„Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă.” (Matei 19, 12).
Aceste cuvinte nu reprezintă o obligație pentru toți, ci o chemare adresată celor care primesc darul unei vieți închinate în întregime lui Dumnezeu.
Monahismul, o chemare, nu o obligație
Biserica a învățat dintotdeauna că există mai multe căi de mântuire. Căsătoria este binecuvântată de Dumnezeu și este o Taină sfântă, iar viața monahală reprezintă o altă cale, întemeiată pe lepădarea de sine și pe iubirea exclusivă pentru Hristos.
Sfântul Apostol Pavel explică această diferență în Epistola întâi către Corinteni. El nu disprețuiește căsătoria, ci arată că fecioria pentru Dumnezeu oferă posibilitatea unei dăruiri neîmpărțite.
„Dar eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului.Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii.” (I Corinteni 7, 32-33).
Prin aceste cuvinte, Apostolul nu stabilește o superioritate a unei persoane asupra alteia, ci descrie două moduri diferite de a sluji lui Dumnezeu. Monahul renunță de bunăvoie la întemeierea unei familii pentru a deveni în întregime slujitor al lui Hristos.
Prorocul Ilie, chipul pustnicului din Vechiul Testament
Printre cele mai puternice exemple biblice ale vieții asemănătoare monahismului se află Prorocul Ilie.
El trăiește retras de lume, petrece ani întregi în pustie, se hrănește simplu și își pune întreaga nădejde în Dumnezeu. Corbii îi aduc hrană, iar Dumnezeu îi poartă de grijă în chip minunat.
„Corbii îi aduceau pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara; iar apă bea din pârâu.”(III Regi 17, 6).
Viața sa este caracterizată de rugăciune neîncetată, de post și de o râvnă arzătoare pentru Dumnezeu.
Ilie nu urmărește bogățiile lumii, nici puterea, nici slava omenească. El trăiește într-o comuniune atât de profundă cu Dumnezeu încât rugăciunea sa oprește ploaia și apoi o aduce din nou peste pământ.
Nu întâmplător, tradiția monahală îl cinstește pe Prorocul Ilie ca pe unul dintre modelele vieții pustnicești.
Sfântul Ioan Botezătorul, primul mare ascet al Noului Testament
Dacă Ilie este imaginea pustnicului Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă modelul ascetului Noului Testament.
Evanghelia îl descrie trăind în pustie, purtând haine din păr de cămilă și hrănindu-se cu lăcuste și miere sălbatică.
„Iar Ioan avea îmbrăcămintea lui din păr de cămilă, şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului, iar hrana lui erau lăcuste şi miere sălbatică.” (Matei 3, 4).
Viața lui este una de pocăință, de rugăciune și de desprindere totală de confortul lumii. El nu caută popularitatea, deși mulțimi întregi vin să-l asculte.
Nu dorește să fie slăvit, ci spune despre Hristos:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.” (Ioan 3, 30).
Această smerenie reprezintă una dintre virtuțile fundamentale ale vieții monahale.
Hristos, modelul suprem al vieții închinate lui Dumnezeu
Cel mai înalt exemplu al unei vieți dedicate în întregime lui Dumnezeu este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos.
El nu Se căsătorește, trăiește în curăție desăvârșită și Își consacră întreaga viață împlinirii voii Tatălui.
Înainte de începerea activității Sale publice, postește patruzeci de zile în pustie.
„Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.” (Matei 4, 2).
De multe ori Se retrage singur pentru rugăciune.
„Iar El Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga.” (Luca 5, 16).
Monahii văd în viața Mântuitorului modelul suprem al ascultării, al smereniei, al rugăciunii și al iubirii jertfelnice.
Desigur, Hristos nu este monah în sensul instituțional al cuvântului, dar întreaga Sa viață devine izvorul și inspirația tuturor celor care aleg să-L urmeze pe calea fecioriei și a lepădării de sine.
Maica Domnului, icoana fecioriei și a ascultării
Un alt exemplu de viață închinată lui Dumnezeu este Preasfânta Fecioară Maria.
Încă din tinerețe, ea și-a închinat viața Domnului, iar răspunsul dat Arhanghelului Gavriil exprimă deplina ei ascultare:
„Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Şi îngerul a plecat de la ea. ” (Luca 1, 38).
Maica Domnului devine modelul curăției, al smereniei și al ascultării desăvârșite.
Monahii o cinstesc în mod deosebit deoarece ea reprezintă cea mai înaltă împlinire a vieții dedicate lui Dumnezeu. Întreaga ei existență este o slujire smerită și o iubire fără margini față de Fiul lui Dumnezeu.
De aceea, toate mănăstirile ortodoxe o consideră pe Maica Domnului ocrotitoarea vieții monahale.
Chemarea la feciorie pentru Împărăția lui Dumnezeu
Mântuitorul vorbește limpede despre existența unei chemări speciale la feciorie:
„Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă. ” (Matei 19, 12).
Aceste cuvinte nu condamnă căsătoria și nici nu obligă pe cineva la celibat.
Ele arată însă că Dumnezeu oferă unor oameni harul de a renunța de bunăvoie la viața de familie pentru a-I sluji cu inimă neîmpărțită.
Acest verset a fost întotdeauna unul dintre temeiurile biblice pe care Biserica le-a înțeles ca referindu-se la viața monahală.
Fecioria nu este un scop în sine, ci expresia unei iubiri atât de mari pentru Dumnezeu încât omul dorește să-I aparțină în întregime.
Monahismul și căsătoria, două căi binecuvântate
Uneori se creează impresia greșită că monahismul ar însemna respingerea căsătoriei. Nimic mai fals.
Hristos a binecuvântat nunta din Cana Galileii, iar Apostolul Pavel numește căsătoria o mare taină.
Monahismul nu există împotriva familiei, ci alături de ea, fiecare având propria chemare.
Unii sunt chemați să-L slujească pe Dumnezeu crescând copii în credință și zidind familii creștine.
Alții sunt chemați să renunțe la toate pentru a deveni rugători pentru întreaga lume.
Ambele căi sunt binecuvântate atunci când sunt trăite cu credincioșie și dragoste față de Dumnezeu.
Nu forma exterioară a vieții mântuiește omul, ci credincioșia față de chemarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o.
Sfânta Scriptură prezintă viața monahală ca pe o chemare deosebită pentru cei care doresc să-I aparțină în întregime lui Dumnezeu
Prorocul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Maica Domnului și, mai presus de toți, Însuși Mântuitorul Iisus Hristos sunt exemple vii ale unei existențe dedicate rugăciunii, ascultării și iubirii desăvârșite față de Dumnezeu.
În același timp, Biserica cinstește și binecuvintează căsătoria, arătând că Dumnezeu conduce oamenii spre mântuire pe căi diferite, după darurile și chemarea fiecăruia.
Fie că suntem monahi sau trăim în familie, adevărata măsură a vieții creștine rămâne aceeași: iubirea de Dumnezeu, ascultarea de voia Sa, rugăciunea, smerenia și dorința sinceră de a dobândi Împărăția cerurilor. Aceasta este ținta comună a tuturor credincioșilor și adevărata împlinire a vieții în Hristos.