Încercările nu sunt întotdeauna semnul că Dumnezeu S-a depărtat de noi. Uneori, tocmai prin ele omul descoperă cât de puternică îi este credința, cât de adâncă îi este nădejdea și cât de mult se sprijină cu adevărat pe Dumnezeu.
Viața duhovnicească nu înseamnă absența necazurilor, ci învățarea răbdării, a rugăciunii și a statorniciei în mijlocul lor. „Bărbatul neîncercat nu cunoaște statornicia”, ne avertizează cuvântul duhovnicesc, pentru că numai trecând prin încercare aflăm ce se ascunde cu adevărat în inima noastră.
Credința se vede în vremea încercării
Este ușor să vorbim despre credință atunci când toate merg bine. Când suntem sănătoși, când familia este în pace, când avem cele necesare și ziua de mâine nu ne înspăimântă, putem spune fără prea multă greutate: „Dumnezeu are grijă de mine”.
Dar ce se întâmplă când vine necazul?
Ce se întâmplă când rugăciunea pare că rămâne fără răspuns, când apare boala, când pierdem ceva drag, când suntem nedreptățiți sau când planurile pe care le-am făcut cu atâta grijă se destramă?
Atunci începe adevărata încercare a inimii.
Sfântul Cuvios Dorotei ne amintește un adevăr pe care omul contemporan îl primește cu greu: drumul către Dumnezeu nu este lipsit de mărăcini, de căderi și de noroi. Cel care merge spre înălțime poate aluneca. Se poate răni. Uneori poate chiar să piardă pentru o vreme drumul.
Important este să nu creadă că totul s-a terminat.
Căderea nu trebuie transformată în deznădejde. Omul credincios nu este omul care nu cade niciodată, ci acela care, după cădere, Îl caută din nou pe Dumnezeu și se ridică.
„Viața omului pe pământ nu este oare o vreme de încercare?”
Cartea lui Iov pune înaintea noastră una dintre cele mai grele întrebări ale existenței omenești:
„Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş?” (Iov 7, 1).
Iov este chipul omului care trece prin suferință fără să poată înțelege pe deplin rostul ei. Pierde, suferă și este împins până aproape de marginile puterilor omenești.
Și totuși, istoria lui nu se încheie în întuneric.
Există aici o învățătură esențială pentru viața noastră: nu trebuie să judecăm întreaga lucrare a lui Dumnezeu după ziua grea prin care trecem acum.
Noi vedem clipa. Dumnezeu vede drumul întreg.
Noi vedem rana. Dumnezeu cunoaște și vindecarea.
Noi vedem ușa care s-a închis. Dumnezeu știe unde duce drumul pe care încă nu îl putem vedea.
De aceea, credința înseamnă uneori să continui să mergi chiar și atunci când nu înțelegi.
De ce „Bărbatul neîncercat rămâne nestatornic” ?
Un om poate crede despre sine că este răbdător până când cineva îi pune răbdarea la încercare. Poate crede că este smerit până când este nedreptățit. Poate spune că și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu până când pierde sprijinul omenesc pe care se baza.
Încercarea descoperă adevărul inimii.
Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să afle cine suntem. El ne cunoaște. Noi suntem cei care avem nevoie să ne cunoaștem.
De multe ori purtăm în noi slăbiciuni pe care nu le vedem tocmai pentru că nu au fost atinse. O împrejurare dificilă poate scoate la suprafață frica, mândria, nerăbdarea, iubirea de sine sau lipsa de credință.
Descoperirea aceasta poate fi dureroasă, dar poate deveni începutul vindecării.
Omul încercat începe să fie mai puțin sigur de propriile puteri și mai încrezător în Dumnezeu. Învață să nu mai judece atât de repede suferința celuilalt. Devine mai milostiv, pentru că știe cum este să doară. Devine mai atent la cuvinte, pentru că știe cât de greu poate apăsa un singur cuvânt asupra unui suflet rănit.
Încercarea, primită cu Dumnezeu, poate naște maturitate duhovnicească.
Dumnezeu pune și hotar încercării
Una dintre cele mai mari mângâieri ale creștinului se găsește în cuvintele Sfântului Apostol Pavel:
„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (1 Corinteni 10, 13).
Acest cuvânt nu înseamnă că durerea va fi întotdeauna mică. Uneori povara ni se va părea uriașă. Vor exista zile în care vom spune: „Nu mai pot”.
Tocmai atunci trebuie să ne amintim că puterea creștinului nu vine numai din sine.
Dumnezeu nu ne cere să purtăm singuri ceea ce ne apasă.
Uneori scăparea vine prin schimbarea împrejurărilor. Alteori vine printr-un om trimis la momentul potrivit. Alteori problema rămâne, dar Dumnezeu întărește inima celui care o poartă.
Există furtuni pe care Dumnezeu le oprește și există furtuni prin care ne învață să trecem.
În amândouă, El poate fi prezent.
„În lume necazuri veți avea”
Hristos nu le-a făgăduit ucenicilor o viață lipsită de încercări.
Cuvintele Sale sunt însă pline de nădejde:
„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33).
Câtă putere se află în aceste cuvinte!
Domnul nu spune că necazul nu există. Nu minimalizează durerea omului. Nu spune că rana nu doare.
Spune însă că necazul nu are ultimul cuvânt.
Pentru creștin, dincolo de Vinerea Mare există Învierea. Dincolo de mormânt există viață. Dincolo de lacrimi există făgăduința întâlnirii cu Dumnezeu.
Această nădejde nu ne face nepăsători față de suferință. Dimpotrivă, ne ajută să nu fim zdrobiți de ea.
Creștinul poate plânge și totuși să nădăjduiască.
Poate suferi și totuși să se roage.
Poate să nu înțeleagă și totuși să rămână lângă Dumnezeu.
Aceasta este una dintre cele mai grele și mai frumoase forme ale credinței.
Când Dumnezeu pare că tace
Poate cea mai grea încercare nu este necazul în sine, ci sentimentul că Dumnezeu tace.
Ne rugăm și nu vedem schimbarea. Cerem și răspunsul întârzie. Batem și avem impresia că ușa rămâne închisă.
În asemenea clipe apare ispita deznădejdii: „Poate Dumnezeu m-a uitat”.
Dar tăcerea lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu absența Lui.
Sămânța stă multă vreme ascunsă în pământ înainte să apară la lumină. Noi nu vedem ce se petrece acolo, dar aceasta nu înseamnă că nu se întâmplă nimic.
La fel poate fi și în viața sufletului.
Dumnezeu poate lucra tocmai în perioada în care nouă ni se pare că nimic nu se schimbă.
Rugăciunea făcută în necaz are o adâncime aparte. Când nu mai avem argumente, explicații și soluții, uneori rămâne doar atât:
„Doamne, nu înțeleg, dar nu mă lăsa!”
O asemenea rugăciune, spusă din adâncul inimii, poate valora mai mult decât multe cuvinte rostite fără luare-aminte.
Nu te teme de mărăcinii drumului
Sfântul Cuvios Dorotei folosește o imagine deosebit de frumoasă: omul aflat pe calea către înălțime poate ajunge în mărăcini, poate cădea în noroi și apoi poate găsi din nou drumul.
Este imaginea vieții fiecăruia dintre noi.
Uneori înaintăm. Alteori cădem.
Astăzi ne rugăm cu bucurie, mâine suntem risipiți. Astăzi simțim pace, mâine suntem tulburați. Astăzi ni se pare că putem ierta, mâine rana se deschide din nou. Să nu ne mirăm.
Viața duhovnicească nu este o linie dreaptă trasată fără greșeală. Este luptă, ridicare, pocăință și întoarcere necontenită către Dumnezeu.
Pericolul cel mai mare nu este căderea, ci hotărârea de a rămâne jos.
Atât timp cât omul poate spune „Doamne, miluiește-mă!”, drumul spre ridicare rămâne deschis.
După valuri vine și liniștea
Sfântul Cuvios Dorotei încheie cu o imagine plină de nădejde: Dumnezeu va porunci din nou valurilor și se va face liniște în suflet.
Poate că astăzi valurile sunt mari.
Încercările vieții sunt felurite: boala, despărțirea, nedreptatea, pierderea sau suferințele tainice ale sufletului, cunoscute numai de Dumnezeu. Oricât de grea ar fi încercarea, ea nu este lipsită de nădejde. Uneori Dumnezeu schimbă împrejurările, alteori întărește sufletul pentru a le putea purta. Astfel, ceea ce părea de nebiruit poate deveni prilej de răbdare, întărire și apropiere de Dumnezeu.
Încercarea poate deveni drum către Dumnezeu
„Bărbatul neîncercat nu cunoaște statornicia” Acest cuvânt nu trebuie primit ca o amenințare, ci ca o chemare la trezvie.
Nu trebuie să căutăm necazurile și nici să socotim suferința un bine în sine. Dar, atunci când încercarea vine, putem cere lui Dumnezeu să nu o lase fără rod. Prin ea putem învăța răbdarea, smerenia și milostivirea, dar și să ne desprindem de falsa siguranță că putem controla tot ceea ce ni se întâmplă.
În astfel de momente, nădejdea în Dumnezeu devine sprijinul sufletului. Chiar dacă nu înțelegem rostul încercării, prin răbdare și rugăciune putem ieși din ea mai smeriți, mai statornici și mai aproape de Dumnezeu. Astfel, povara poate deveni o treaptă spre maturizarea duhovnicească.