Una dintre învățăturile specifice Bisericii Ortodoxe, adesea neînțeleasă sau interpretată greșit, este rugăciunea către sfinți.
Mulți se întreabă de ce un creștin ortodox se roagă Maicii Domnului sau sfinților, dacă Mântuitorul Iisus Hristos este singurul Mântuitor al lumii și singurul Izvor al harului. Răspunsul Bisericii este simplu și profund în același timp: rugăciunea către sfinți nu îl înlocuiește niciodată pe Dumnezeu, ci exprimă comuniunea iubirii dintre membrii Bisericii, fie ei aflați încă pe pământ sau deja în Împărăția cerurilor.
Mitropolitul Bartolomeu Anania explică foarte frumos că sfinții sunt cinstiți deoarece au devenit modele de viață și pentru că pot mijloci pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Nu este vorba despre niște intermediari care limitează apropierea noastră de Dumnezeu, ci despre frați mai mari în credință, care continuă să iubească și să se roage pentru întreaga lume.
Înțelegerea corectă a locului sfinților în viața Bisericii ne ajută să descoperim frumusețea comuniunii creștine și bogăția vieții duhovnicești pe care Dumnezeu a dăruit-o Bisericii Sale.
Sfinții, rodul lucrării harului lui Dumnezeu
Sfinții nu sunt oameni perfecți prin puterile lor naturale, ci oameni care au răspuns deplin chemării lui Dumnezeu. Ei au luptat cu păcatul, au biruit ispitele prin harul lui Hristos și au ajuns la măsura sfințeniei prin credință, smerenie și iubire.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2, 20)
Aceasta este definiția adevăratei sfințenii. Viața sfântului devine o transparență a lucrării lui Dumnezeu. El nu își atribuie meritele, ci recunoaște că tot binele vine de la Domnul.
Din acest motiv, Biserica îi cinstește pe sfinți. Nu îi adoră, deoarece adorarea aparține numai lui Dumnezeu, ci îi cinstește pentru lucrarea harului dumnezeiesc în viața lor.
De ce ne rugăm sfinților?
Mulți întreabă: dacă Dumnezeu ne ascultă direct, de ce mai cerem rugăciunea sfinților?
Întrebarea poate primi un răspuns foarte simplu. Dacă îi cerem unui prieten credincios să se roage pentru noi, înseamnă oare că nu avem încredere în Dumnezeu? Desigur că nu. Din contră, recunoaștem puterea rugăciunii făcute în comuniune.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” (Iacov 5, 16)
Dacă rugăciunea unui om drept are atâta putere încă din această viață, cu atât mai mult rugăciunea acelora care s-au desăvârșit în Împărăția lui Dumnezeu.
Prin urmare, când ne rugăm unui sfânt, noi nu îi cerem să ne ofere el însuși harul sau mântuirea, ci îl rugăm să se roage împreună cu noi înaintea lui Dumnezeu.
Biserica este o comuniune vie
Mitropolitul Bartolomeu Anania subliniază un adevăr esențial: Biserica lui Dumnezeu este o comuniune.
Această comuniune nu este întreruptă de moarte. Cei care au adormit în Domnul nu încetează să fie membri ai Bisericii. Ei sunt vii înaintea lui Dumnezeu, deoarece Hristos spune:
„«Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov»? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor.” (Matei 22, 32)
Biserica are două dimensiuni care formează un singur trup: Biserica luptătoare, alcătuită din credincioșii care trăiesc încă pe pământ, și Biserica biruitoare, alcătuită din sfinții aflați în slava lui Dumnezeu.
Între aceste două realități există aceeași iubire, aceeași rugăciune și aceeași comuniune în Hristos.
De aceea, rugăciunea către sfinți nu este un adaos omenesc, ci expresia firească a vieții Bisericii.
Hristos și Biserica formează un singur trup
Mitropolitul Bartolomeu amintește cuvintele unui teolog occidental care afirma că „Iisus Hristos nu este întreg fără sfinții Lui”. Expresia trebuie înțeleasă în sensul că Hristos și Biserica Sa formează împreună Trupul tainic despre care vorbește Sfânta Scriptură.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.” (1 Corinteni 12, 27)
Hristos este Capul Bisericii, iar credincioșii sunt mădularele acestui trup.
Sfinții nu sunt separați de Hristos, ci sunt uniți deplin cu El. Tocmai această unire îi face capabili să mijlocească pentru ceilalți membri ai Bisericii.
A-i exclude pe sfinți din viața duhovnicească ar însemna să ignorăm această realitate a comuniunii pe care Dumnezeu Însuși a întemeiat-o.
Ce înseamnă mijlocirea sfinților?
Unul dintre cele mai răspândite reproșuri este acela că numai Hristos este Mijlocitor între Dumnezeu și oameni.
Sfânta Scriptură afirmă limpede:
„Căci unul este Dumnezeu, unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus,” (1 Timotei 2, 5)
Ortodoxia mărturisește fără rezerve acest adevăr.
Hristos este singurul Mijlocitor în sensul mântuirii. Numai prin Jertfa Sa ne împăcăm cu Dumnezeu. Numai El a biruit moartea. Numai El dăruiește harul și viața veșnică.
Însă aceasta nu exclude rugăciunea reciprocă dintre membrii Bisericii. Sfinții mijlocesc prin rugăciune, nu prin puterea lor proprie. Ei nu înlocuiesc lucrarea lui Hristos, ci participă la ea prin iubirea pe care o au față de oameni.
Așa cum spune Mitropolitul Bartolomeu Anania, nu trebuie să ne imaginăm în mod vulgar că sfântul Îl „bate pe Dumnezeu pe umăr” pentru a-L convinge să ne asculte. Aceasta este o imagine străină de învățătura Bisericii.
Mijlocirea sfinților este lucrarea iubirii în comuniunea Duhului Sfânt.
Sfinții sunt modele pentru viața noastră
Rugăciunea către sfinți nu urmărește doar primirea ajutorului lor, ci și imitarea vieții lor. Fiecare sfânt reprezintă o Evanghelie trăită. Unii au fost martiri și și-au dat viața pentru Hristos. Alții au fost mari ierarhi și învățători. Unii au fost monahi retrași în pustie. Alții au fost părinți de familie, conducători, medici, soldați sau oameni simpli. Prin fiecare dintre ei, Dumnezeu ne arată că sfințenia este posibilă în orice vreme și în orice stare de viață. De aceea, când ne rugăm unui sfânt, îi cerem și puterea de a urma exemplul său. Nu este suficient să aprindem o lumânare înaintea icoanei unui sfânt dacă nu încercăm să dobândim și virtuțile lui.
Rugăciunea către sfinți întărește smerenia
Există și o dimensiune foarte frumoasă a acestei rugăciuni. Atunci când cerem ajutorul unui sfânt, recunoaștem că nu putem merge singuri pe drumul mântuirii.
Omul mândru spune: „Mă descurc singur.”
Creștinul smerit spune: „Roagă-te și pentru mine.”
Această atitudine este profund evanghelică. Nimeni nu se mântuiește izolat. Întreaga viață a Bisericii este o viață de comuniune, de ajutor reciproc și de iubire. De aceea, rugăciunea către sfinți devine și o școală a smereniei.
Cinstirea sfinților nu diminuează slava lui Dumnezeu
Unii cred că, atunci când îi cinstim pe sfinți, diminuăm slava lui Dumnezeu. În realitate, se întâmplă exact contrariul. Cu cât un sfânt este mai mare, cu atât mai evidentă este lucrarea harului lui Dumnezeu în el. Atunci când admirăm frumusețea unei icoane, nu ne oprim la lemn și la culoare, ci ne ridicăm mintea către prototipul reprezentat. La fel este și cu sfinții. Cinstirea lor se îndreaptă în cele din urmă către Dumnezeu, Care i-a sfințit.
Sfântul Ioan Damaschin spune că cinstea dată icoanei trece la chipul pe care aceasta îl reprezintă. Același principiu se aplică și în cinstirea sfinților. Toată slava se întoarce, în cele din urmă, către Dumnezeu.
Rugăciunea către sfinți are un loc firesc în viața creștinului ortodox, deoarece izvorăște din realitatea Bisericii ca Trup al lui Hristos
Sfinții nu sunt persoane îndepărtate, ci membri vii ai acestei comuniuni, care continuă să se roage pentru lume și să împărtășească iubirea pe care au dobândit-o în Hristos.
Ei nu înlocuiesc niciodată pe Dumnezeu și nici nu diminuează rolul unic al Mântuitorului. Dimpotrivă, întreaga lor existență mărturisește puterea lui Hristos și lucrarea Duhului Sfânt în om. Rugându-ne lor, nu facem altceva decât să ne alăturăm acestei comuniuni de iubire care unește cerul și pământul într-o singură Biserică.
Să ne apropiem, așadar, cu încredere de sfinții lui Dumnezeu, cerând rugăciunile lor și străduindu-ne să le urmăm exemplul de credință, smerenie și iubire. Astfel, vom înțelege tot mai bine că viața creștină nu este o călătorie solitară, ci un drum parcurs împreună cu Hristos, cu Maica Domnului, cu sfinții și cu întreaga Biserică, spre dobândirea Împărăției celei veșnice.