A ajuta un om aflat în nevoie este o faptă a iubirii creștine. Dar ce facem atunci când ni se cer bani cu împrumut și bănuim că nu îi vom mai primi niciodată înapoi?
Suntem datori să dăm în orice împrejurare sau trebuie să ținem seama și de nevoile propriei familii? Un cuvânt plin de discernământ al Arhimandritului Epifanie Theodoropulos ne arată că milostenia adevărată trebuie însoțită de dragoste, libertate și chibzuință.
Când cineva ne cere bani cu împrumut
Puțini oameni nu s-au întâlnit măcar o dată cu această situație. O rudă, un prieten, un vecin sau un cunoscut trece printr-o perioadă grea și ne cere bani. Poate are de achitat o datorie, poate s-a îmbolnăvit cineva din familie, poate și-a pierdut locul de muncă sau s-a trezit în fața unei cheltuieli pe care nu o poate acoperi.
Dacă avem posibilitatea, primul impuls creștinesc este să ajutăm. Domnul ne învață să nu rămânem nepăsători față de suferința aproapelui. Bunurile pe care le avem nu trebuie să devină ziduri care ne despart de ceilalți, ci, atunci când împrejurările o cer, mijloace prin care putem face bine.
Problema devine însă mai complicată atunci când apare întrebarea: „Dar dacă nu-mi mai dă banii înapoi?”
Uneori avem motive serioase să ne temem. Alteori persoana este sinceră și dorește să restituie ceea ce a primit, dar situația ei este atât de nesigură încât nu știm dacă va putea. Există și cazuri în care știm din experiență că omul promite ușor, dar uită repede.
Cum procedăm?
Dragostea creștină nu exclude discernământul
Arhimandritul Epifanie Theodoropulos a primit tocmai această întrebare: ar trebui să împrumutăm pe cineva chiar și atunci când suntem siguri că nu ne va mai aduce banii înapoi?
Răspunsul său este foarte echilibrat:
„Depinde de nevoile voastre. Dacă banii vă prisosesc, se poate face acest lucru și să nu mai contăm pe ei.”
Aici se află un criteriu important. Dacă putem ajuta fără ca pierderea banilor respectivi să ne arunce pe noi sau familia noastră într-o situație grea, putem oferi ajutorul asumându-ne de la început posibilitatea de a nu mai recupera suma.
Într-un asemenea caz, este folositor sufletește să nu transformăm împrumutul într-o povară permanentă. Dacă am dat, să nu petrecem apoi luni sau ani numărând zilele, urmărindu-l pe celălalt și hrănind în inimă mânie.
Mai ales atunci când suma nu ne este indispensabilă, putem privi ajutorul făcut aproapelui ca pe o jertfă.
Să nu dăm astăzi într-un fel care ne va face să urâm mâine
Există însă și cealaltă situație. Poate avem ceva bani puși deoparte, dar ei sunt necesari familiei. Trebuie plătite facturile, trebuie cumpărate medicamente, avem copii de întreținut sau alte obligații care nu pot fi amânate.
Arhimandritul Epifanie ne spune:
„Dacă există posibilitatea ca mâine să rămânem noi în lipsă, nemaiputând duce la capăt niște treburi, și să ne revoltăm din această pricină, mai bine să nu împrumutăm pe cineva despre care știm că nu-i va mai da înapoi.”
Este un cuvânt de mare finețe duhovnicească.
Nu trebuie să privim numai gestul de astăzi, ci și ceea ce acel gest poate produce mâine în sufletul nostru.
Poate că, din entuziasm, dăm o sumă de care avem nevoie. După câteva luni însă ajungem noi în dificultate. Atunci ne amintim imediat de cel căruia i-am dat banii. Încep reproșurile, supărarea și judecata: „Eu l-am ajutat, iar acum el nici măcar nu se gândește la mine!”
O faptă începută ca ajutor poate ajunge astfel pricină de tulburare.
Discernământul ne cere să ne cunoaștem atât posibilitățile materiale, cât și măsura sufletească.
Una este neputința, alta este lipsa de cinste
Mai există o deosebire esențială.
Un om poate să nu ne restituie banii pentru că nu vrea, dar poate să nu ni-i restituie și pentru că, deși vrea cu adevărat, nu mai poate.
Arhimandritul Epifanie spune:
„Unui om sincer și căruia îi stă în fire să înapoieze ce a luat trebuie să-i dăm, chiar dacă există primejdia de a nu-i mai recupera, din felurite pricini.”
Așadar, trebuie să privim și omul, nu numai riscul financiar.
Cineva poate fi cinstit și conștiincios, dar viața să-i răstoarne toate planurile. Își pierde serviciul, se îmbolnăvește, apar alte necazuri și, cu toată bunăvoința, nu reușește să-și achite datoria la timpul promis.
Într-o asemenea situație, neputința lui nu trebuie confundată cu reaua-credință.
Creștinul este chemat să aibă inimă și să nu transforme nenorocirea celuilalt într-un cap de acuzare.
„Dumnezeu ne va da din altă parte”
Cuvântul părintelui se încheie cu o afirmație simplă și puternică:
„Dumnezeu ne va da din altă parte.”
Aceasta nu înseamnă că fiecare sumă oferită cuiva se va întoarce în mod obligatoriu și imediat în buzunarul nostru. Credința nu este o tranzacție comercială cu Dumnezeu.
Sensul este mai adânc.
Omul credincios știe că viața sa nu se sprijină numai pe calcule omenești. Facem ceea ce putem cu responsabilitate, dar nu ne punem întreaga nădejde în bani. Există situații în care dragostea ne cere să acceptăm o pierdere pentru a ridica un om.
Poate nu vom primi înapoi aceiași bani. Putem primi însă pace sufletească, ajutor într-un moment neașteptat, oameni buni în jurul nostru sau alte daruri pe care astăzi nici măcar nu le putem prevedea.
Dumnezeu nu rămâne dator omului, dar nici nu trebuie să transformăm binele într-un contract prin care așteptăm o recompensă precisă.
Când împrumutul poate deveni milostenie
Există o cale care poate aduce multă pace: atunci când situația ne permite, să dăm numai atât cât am putea suporta să nu mai primim înapoi.
Omul ne cere, de pildă, o sumă. Dacă pierderea întregii sume ne-ar destabiliza, poate că putem oferi mai puțin. Ajutorul nu trebuie să fie întotdeauna „totul sau nimic”.
Uneori este mai sănătos să oferim o sumă mai mică din toată inima decât una mare pe care ulterior o vom regreta.
Iar dacă omul nu mai reușește să ne restituie ceea ce i-am dat, putem, atunci când avem această putere sufletească și materială, să transformăm în inima noastră împrumutul în milostenie.
În felul acesta ne eliberăm și noi de povara așteptării.
Important este ca această iertare a datoriei să fie făcută liber, nu din constrângere și nici pentru a ne considera superiori celui pe care l-am ajutat.
Să ajutăm fără să umilim
Mai există un aspect care nu trebuie uitat: felul în care oferim ajutorul.
Omul care ajunge să ceară bani poate trece deja printr-o mare umilință. Nu este nevoie să-i sporim durerea prin vorbe grele, ironii sau prin amintirea permanentă a faptului că depinde de noi.
Putem refuza atunci când nu avem posibilitatea să ajutăm. Putem explica simplu că suma respectivă ne este necesară. Dar, dacă alegem să ajutăm, este bine să o facem cu discreție.
Milostenia creștină nu înseamnă doar să scoatem bani din buzunar. Înseamnă și să păzim demnitatea celui aflat în nevoie.
Uneori un cuvânt spus cu delicatețe valorează aproape la fel de mult ca ajutorul material.
Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem înainte de a da
Înainte de a împrumuta bani, ne-ar putea fi de folos o întrebare foarte simplă:
„Dacă nu voi mai vedea niciodată acești bani, voi putea rămâne în pace?”
Dacă răspunsul este „da”, iar omul are într-adevăr nevoie de ajutor, putem dărui cu mai multă libertate.
Dacă răspunsul este „nu, pentru că familia mea va avea de suferit” sau „nu, pentru că știu că mă voi umple de mânie”, atunci este mai înțelept să găsim o altă formă de ajutor.
Nu orice refuz este zgârcenie, după cum nu orice împrumut este milostenie.
Ceea ce contează este să lucrăm cu dragoste și discernământ, fără nepăsare față de aproapele nostru, dar și fără gesturi nechibzuite.
Creștinul nu este chemat nici să-și închidă inima în fața celui aflat în nevoie, nici să acționeze fără socoteală
Cuvântul Arhimandritului Epifanie Theodoropulos păstrează tocmai acest echilibru.
Dacă avem din prisos, putem ajuta asumându-ne chiar și posibilitatea de a nu mai primi banii înapoi. Dacă însă pierderea lor ar aduce lipsuri serioase familiei și ar naște în noi revoltă, este mai înțelept să nu oferim ceea ce nu ne putem permite să pierdem.
Iar atunci când în fața noastră se află un om sincer, care dorește să-și plătească datoria, dar există riscul ca împrejurările vieții să-l împiedice, să nu lăsăm frica să ne împietrească inima.
Să facem binele pe care îl putem face, fără să judecăm, fără să umilim și fără să ne punem nădejdea numai în lucrurile materiale.
Pentru că, așa cum spune atât de frumos părintele:
„Dumnezeu ne va da din altă parte.”