Moartea este una dintre marile taine care îl însoțesc pe om de-a lungul vieții. Ne temem de ea, plângem când îi pierdem pe cei dragi și, uneori, o privim ca pe un zid dincolo de care nu mai există nimic.
Credința creștină ne învață însă cu totul altceva: omul nu a fost creat pentru dispariție. Trupul își încheie călătoria pământească, dar sufletul continuă să existe. De aceea, pentru creștin, mormântul nu este punctul final, ci hotarul dintre două moduri de existență.
Moartea nu are ultimul cuvânt
Există cuvinte pe care le rostim atât de des, încât nu ne mai gândim la sensul lor. Spunem despre cineva că „a murit”, că „nu mai este”, că „l-am pierdut”. Durerea despărțirii ne face să simțim într-adevăr că persoana iubită a dispărut din lumea noastră.
Și totuși, în lumina credinței creștine, expresia „nu mai este” nu spune întregul adevăr.
Omul pe care nu-l mai vedem nu a încetat să existe.
Poate că mai potrivit este să spunem despre el că este „cel plecat” sau „cel adormit întru Domnul”. A plecat din această lume, dar nu în neant. A trecut pragul pe care fiecare om îl va trece la vremea rânduită de Dumnezeu.
Temelia acestei nădejdi nu este o simplă dorință omenească de a ne consola în fața morții.
Este Însuși Hristos, Care spune limpede:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. ” (Ioan 11, 25).
Aceste cuvinte schimbă perspectiva asupra întregii existențe. Dacă Hristos este Învierea și Viața, atunci moartea biologică nu mai poate fi considerată distrugerea definitivă a persoanei.
Trăim de două ori?
Putem spune, într-un limbaj simplu, că omul cunoaște două moduri de existență: viața aceasta, în trup, și existența sufletului după despărțirea de trup, în așteptarea învierii de obște.
Prima este viața pe care o cunoaștem acum. Este măsurată în ani, luni și zile. Are copilărie și bătrânețe, întâlniri și despărțiri, sănătate și boală, bucurii și încercări.
Oricât de lungă ar fi, viața pământească are un hotar.
Dar omul nu este numai trup.
Credința ortodoxă mărturisește că omul este alcătuit din trup și suflet. La moarte, această unitate se desface: trupul se întoarce în pământ, iar sufletul continuă să existe.
Tocmai de aceea creștinismul nu privește moartea ca pe dispariția omului, ci ca pe o despărțire vremelnică a sufletului de trup. Iar această despărțire nu va fi veșnică, deoarece credința Bisericii nu se oprește la nemurirea sufletului, ci mărturisește și învierea morților.
La sfârșitul veacurilor, omul este chemat din nou la deplinătatea existenței sale, prin înviere.
Viața de aici are urmări veșnice
Dacă existența noastră s-ar termina în mormânt, atunci multe dintre alegerile omului ar putea părea lipsite de o consecință ultimă. Dar dacă viața continuă, fiecare zi primește o greutate extraordinară.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata, ” (Evrei 9, 27).
Viața pământească nu este, așadar, lipsită de sens și nici un simplu drum către moarte. Este vremea în care omul răspunde iubirii lui Dumnezeu.
Aici învățăm să iubim.
Aici iertăm sau refuzăm să iertăm.
Aici ne pocăim.
Aici ne apropiem de Hristos sau ne îndepărtăm de El.
Aici cădem și tot aici ne putem ridica.
Din această perspectivă, una dintre cele mai mari tragedii nu este moartea trupească, ci risipirea vieții într-o existență lipsită de Dumnezeu, fără pocăință și fără iubire.
În același timp, creștinismul nu ne cheamă la deznădejde. Câtă vreme omul trăiește, ușa pocăinței rămâne deschisă. Dumnezeu nu caută pierderea omului, ci întoarcerea și mântuirea lui.
De ce ne rugăm pentru cei adormiți?
Dacă sufletul continuă să existe, înțelegem mai ușor de ce Biserica nu-i uită pe cei plecați dintre noi.
Dragostea nu se oprește la marginea mormântului.
De aceea există pomenirile, parastasele, milosteniile făcute pentru cei adormiți și, mai presus de toate, pomenirea lor la Sfânta Liturghie.
În tradiția ortodoxă, o însemnătate aparte o au primele 40 de zile după moarte. Biserica se roagă stăruitor pentru cel adormit, cerând lui Dumnezeu iertarea păcatelor și odihna sufletului său.
Aceste rugăciuni exprimă ceva profund: cel plecat continuă să aparțină iubirii noastre și comuniunii Bisericii.
De aceea creștinul nu spune doar: „Îmi amintesc de el”.
Spune și: „Mă rog pentru el.”
Între cele două există o diferență uriașă. Amintirea privește spre trecut. Rugăciunea se îndreaptă către Dumnezeu și poartă în ea nădejdea veșniciei.
Cei pe care îi iubim nu devin simple amintiri
Atunci când moare cineva apropiat, casa pare dintr-odată mai goală. Rămân hainele, fotografiile, obiectele pe care le-a atins, poate o cameră în care aproape că ne așteptăm să-l întâlnim din nou.
Rămâne mai ales dorul.
Credința nu anulează acest dor și nici nu ne cere să ne prefacem că despărțirea nu doare. Însuși Hristos a plâns la mormântul lui Lazăr.
Dar durerea creștinului poate fi străbătută de nădejde.
Cel drag nu s-a transformat într-o fotografie. Nu există numai în memoria noastră. Existența lui nu depinde de faptul că noi ne mai amintim sau nu de el.
El se află în mâinile lui Dumnezeu.
Aceasta este una dintre marile mângâieri ale credinței ortodoxe în fața morții: iubirea nu vorbește despre cel adormit exclusiv la timpul trecut.
Și trupul va învia
Uneori, când vorbim despre viața de după moarte, riscăm să reducem totul la ideea că „sufletul merge mai departe”. Învățătura creștină este însă mai bogată.
Crezul pe care îl rostim la Sfânta Liturghie spune: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”
Așadar, nădejdea creștină este și nădejdea învierii trupului.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre această mare taină atunci când descrie venirea Domnului și întâlnirea celor credincioși cu El:
,,Pentru că Însuşi Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi,După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul.”(1 Tesaloniceni 4, 16-17).
Hristos Însuși ne arată sensul acestei făgăduințe. El moare cu adevărat pe Cruce, este pus în mormânt și înviază. Învierea Sa se află în centrul credinței creștine.
De aceea cântăm în noaptea Sfintelor Paști:
„Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”
Nu spunem că moartea nu există. Spunem ceva mult mai puternic: moartea a fost biruită.
Cum ar trebui să trăiască omul care știe că este veșnic?
Gândul la viața veșnică nu ar trebui să ne facă să disprețuim viața de aici. Dimpotrivă, ar trebui să ne facă mai atenți la ea.
Dacă omul este chemat la veșnicie, atunci timpul devine prețios.
O zi în care ai iertat poate avea valoare veșnică. O faptă de milostenie pe care nimeni nu a văzut-o este văzută de Dumnezeu. O rugăciune spusă în taină nu se pierde. O împăcare poate vindeca ani de suferință. O spovedanie sinceră poate deveni începutul unei vieți noi.
Și poate tocmai aici se află una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le pune moartea:
Dacă sufletul meu este veșnic, cum îmi trăiesc viața de astăzi?
Nu știm cât timp avem. Dar știm ce putem face cu timpul primit: să iubim, să iertăm, să ne pocăim, să ne rugăm, să facem binele și să ne apropiem de Hristos.
Oamenii care nu mor niciodată
Părintele Constantin Sârbu, mare mărturisitor creștin al vremurilor de prigoană, exprima această realitate într-un mod tulburător de simplu: „Nu murim niciodată.”
În lumina credinței, cuvintele acestea nu sunt o negare a morții biologice. Sunt mărturisirea faptului că moartea trupului nu înseamnă dispariția persoanei.
Există cimitire. Există morminte. Există despărțiri care ne frâng inima. Există zile în care dorul după cineva plecat devine aproape imposibil de exprimat.
Dar deasupra tuturor acestora stă făgăduința lui Hristos.
Creștinul privește mormântul și vede durerea despărțirii, dar privește mai departe și așteaptă învierea.
Nu suntem făcuți pentru neant. Suntem făcuți pentru viață
Într-o zi, fiecare dintre noi va închide ochii trupului. Tot ceea ce am strâns va rămâne aici. Casele, lucrurile, funcțiile, succesele și grijile care astăzi ni se par atât de importante vor aparține unei lumi din care am plecat.
Dar sufletul nu va înceta să existe.
De aceea, întrebarea cea mai importantă nu este numai cât vom trăi, ci mai ales cum vom trăi.
Să nu așteptăm apropierea morții pentru a ne aminti de veșnicie. Să ne împăcăm cât încă putem, să iertăm cât încă avem cui spune „te iert”, să cerem iertare cât încă putem rosti „iartă-mă”, să ne rugăm pentru cei vii și pentru cei adormiți și să ne apropiem de Dumnezeu cât încă ni s-a dăruit această zi.
Pentru că, în Hristos, mormântul nu este capătul drumului.
Este o ușă.
Iar dincolo de ea începe taina vieții care nu se mai măsoară în ani.