Menajeria lui Jamrach-Carol Birch
Titlu original: Jamrach’s Menagerie
Traducerea: Ioana Novac
Editura: ALLFA
Colecția: Strada Ficțiunii
An apariție: 2011
Nr pagini: 336
Goodreads: 3,58
Eu: 4/5
Credeți în hybris, în karma, în destin? Încep să cred că am supărat ceva zei pe undeva de tot dau peste cărți care mă termină psihic. Acum un an, Manualul canibalului îmi răscolea stomacul şi sensibilitățile, anul ăsta e vorba de Menajeria lui Jamrach.
Și începuse atât de bine, à la Dickens, cu povestea unui puști născut în mahalaua Bermondsey, locul urât mirositor unde Tamisa își revarsă aluviunile încărcate cu toate dejecțiile orașului. Prima sa naștere, după cum ne-o spune chiar eroul, Jaffy Brown; a doua s-a petrecut în Ratcliffe Highway, o zonă rău famată dar mult mai prosperă, frecventată de marinari din lumea întreagă, locuită de oameni de toate națiile, plină de taverne și prăvălii unde se vând obiecte necesare navigatorilor dar și lucruri exotice, de la păsări extravagant colorate, aduse de la Tropice și până la tutun şi mirodenii. Aici, la vârsta de 8 ani, Jaffy se întâlnește nas în nas cu ceva nemaivăzut: „Soarele însuși coborâse din ceruri și pășea pe pământ”.
În Londra anului 1857 nu erau prea mulți cei care văzuseră un tigru în carne și oase iar Jaffy nu făcea parte dintre acești; frumusețea animalului îl îndeamnă să-l mângâie pe nas, din fericire, tigrul fiind sătul, gestul său nu are consecințe grave. (Povestea se bazează pe un episod real din viaţa londonezilor secolului al XIX-lea, imortalizat printr-o statuie aflată azi în Tobacco Dock din Wapping, Londra).
"Domnul Jamrach a ieșit foarte bine din poveste, însă eu eram eroul, acum știu asta. Jamrach descleștase neînfricat fălcile bestiei, asta era adevărat, deși, după cum îmi aduc aminte că se zicea atunci, mai degrabă se dusese în spatele tigrului și-l înșfăcase de grumaz, făcându-l să deschidă gura și să mă azvârle. Cum aș fi putut ști? N-am văzut nimic. Totuși, îmi aduc aminte cum stăteam în gura tigrului, o, da, încă-mi amintesc. De-asta eram eroul. Nu mulți trecuseră prin gura unui tigru. Nu exista om care să nu mă invidieze într-un fel sau altul."
Întâmplarea, văzută de el ca o a doua naștere, îi aduce o slujbă–la menajeria lui Jamrach, de unde scăpase animalul, un prieten, pe Tim (nu chiar cel mai bun din lume, Tim fiind cam răutăcios și dornic să-și dovedească mereu superioritatea dar Jaffy nu mai avusese prieteni până atunci) și prima iubire, Ishbell, sora geamănă a acestuia.
Menajeria e locul de unde cei bogați și excentrici își cumpără animale exotice, practică obișnuită la vremea aceea, nu-i de mirare că la un moment dat cineva solicită imposibilul: un dragon.
De aici cartea a început să semene cu Moby Dick ori cu un roman de Jules Verne: Tim și Jaffy, acum având cam 15 ani, se îmbarcă pe Lysander, pornind la vânătoare de balene dar și în căutarea dragonului din Mările Sudului.
Călătorie inițiatică și ritual de trecere, odiseea aceasta, exaltantă și tragică deopotrivă, îi deschide ochii asupra lumii, îi aduce bucurii imense și spaime nemaiîncercate, unele reale, provocate de pericolele la care se expun, altele iraționale, mistice, ce par o premoniție a ceea ce va urma.
"Marea își schimbă culoarea, devenind de un albastru însetat. Însă am simțit ceva mai mult, ceva ce nu puteam să rostesc, ceva ce mă speria îngrozitor. O enormitate. Ca și cum ceva era ascuns acolo, ceva aflat sub apă, ceva aflat dedesubtul lucrurilor."
Prima jumătate a cărții mi-a luat o singură zi–Carol Birch are un stil încântător–totuși mă întrebam ce anume face acest roman demn de Booker Prize; am înțeles într-un final… Simțind încotro se îndreaptă povestea, am început să trag de timp, dar, cum nu-mi place să abandonez o carte, a trebuit să înfrunt oroarea….
Meditație tristă asupra puterii de supraviețuire pe care omul o are înscrisă în gene, dar și asupra sentimentului de vină al celor ce supraviețuiesc cu prețul vieții celorlalți, un elogiu adus curiozității noastre care ne-a îndemnat să explorăm fiecare colț al lumii, o odă a camaraderiei întâlnită atât de des în cărțile copilăriei mele–acea prietenie între bărbații plecați în bătălii ori expediții, din care femeile erau excluse (nu apăruse încă noțiunea de politically correct și mi se pare interesant faptul că e scrisă de o femeie), un omagiu adus acelor povești cu care Menajeria lui Jamrach seamănă atât de mult chiar dacă mijloacele de exprimare și stilul lui Carol Birch sunt diferite de cele ale scriitorilor secolului 19, perioada de glorie a acestui gen.
"Am simțit că ajunseserăm în locuri de poveste, în ținuturile unde se-aude cântul sirenelor și de unde se înfruptă mâncătorii de lotus, unde Sinbad Marinarul străbate puntea și visează la râuri de cristal și la peșteri de rubin. M-am gândit la insule care vin și pleacă, sunt descoperite și apoi se ascund din nou. Zilele treceau unele după altele, iar eu mă scufundam într-o încântare nesfârșită."
Sincer vorbind, romanul mi-a trezit sentimente amestecate, mai întâi mi-a amintit de anumite cărți care mi-au fermecat copilăria și adolescența, apoi m-a încântat cu aventura, cu splendoarea peisajelor și personajele interesante care alcătuiesc echipajul–fiecare cu ciudățenia lui, fiecare având un strop de nebunie–după care mi-a tras brutal covorul de sub picioare cu finalul teribil care te vindecă de naivitate și despoaie de romantism toată povestea. Au fost pagini pe care abia le mai vedeam din cauza ochilor umflaţi de atâta bocit, aşa că o recomand doar celor mai puţin sensibili. Și m-a făcut să mă gândesc din nou la Împăratul muștelor, care cândva m-a lecuit de obsesia pentru Doi ani de vacanță …