În viața omului există clipe în care puterile par să se sfârșească. Boala, durerea, singurătatea, necazurile familiei, lipsurile și frica de ziua de mâine pot apăsa atât de greu sufletul, încât omul nu mai vede ieșirea. Tocmai în asemenea momente, credința ne învață să nu deznădăjduim, ci să ne ridicăm ochii către Dumnezeu și să cerem ajutorul Maicii Domnului.
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cinstită de Biserica Ortodoxă drept ocrotitoare și mijlocitoare a creștinilor. Nenumărate mărturii păstrate de-a lungul veacurilor vorbesc despre ajutorul primit prin rugăciunile ei: vindecări, izbăviri din primejdii, întărire în suferință și, mai presus de toate, întoarcerea sufletului către Dumnezeu.
Una dintre minunile care arată această milostivire este legată de sărbătoarea Izvorului Tămăduirii și de viitorul împărat bizantin Leon. Este o istorisire despre un orb însetat, despre mila unui om și despre lucrarea minunată a Maicii Domnului.
Un orb, un ostaș milostiv și o pădure fără apă
Penticostarul amintește că, în apropierea Constantinopolului, numit în vechime și Țarigrad, se afla o pădure deasă. Pe acolo a trecut într-o zi un ostaș pe nume Leon, cunoscut pentru bunătatea și milostivirea sa. Acesta avea să ajungă mai târziu împărat.
În pădure, Leon a întâlnit un orb istovit de călătorie și chinuit de sete. Nu a trecut nepăsător pe lângă el. L-a luat de mână și a început să caute apă pentru a-l ajuta.
Gestul pare simplu, dar poartă în el o mare învățătură creștină. Minunea care urmează începe cu mila față de aproapele. Leon nu căuta ceva pentru sine. Căuta apă pentru un om pe care poate nu îl mai întâlnise niciodată.
Orbul, sleit de puteri, a căzut la pământ. Leon a continuat să caute apă, însă nu găsea nicăieri. Se temea că omul ar putea muri acolo, înainte ca el să-i poată veni în ajutor.
Atunci, în mijlocul neputinței omenești, s-a făcut auzit glasul Maicii Domnului.
„Nu te scârbi, Leone!”
Leon a auzit un glas care îi spunea să nu se întristeze, pentru că apa era aproape. Mai mult decât atât, a primit porunca să-i dea orbului să bea și apoi să-i spele ochii cu acea apă.
„Nu te scârbi, o, Leone, că aproape de tine este apa, și adapă pe orb. Apoi să-i speli ochii lui cu dânsa, ca să cunoști puterea mea.”
Cuvintele acestea pot fi primite și ca o mângâiere pentru omul care trece prin încercări. De câte ori nu ni se pare că ajutorul este departe? De câte ori căutăm o ieșire și nu o găsim? De câte ori ajungem să credem că nu mai există nicio soluție?
Și totuși, Dumnezeu poate deschide o cale tocmai acolo unde omul nu o mai vede.
Leon a ascultat. La mică depărtare a găsit apa pe care o căutase zadarnic înainte. A luat din ea și i-a dat orbului să bea. Apoi, ascultând porunca primită, i-a spălat ochii.
Și minunea s-a săvârșit.
Orbul și-a deschis ochii și a văzut
Cel care până atunci nu putea vedea și-a dobândit vederea. Bucuria lui trebuie să fi fost greu de cuprins în cuvinte. Textul vechi o exprimă cu uimire:
„Și îndată, o, minunile tale, Stăpână! a văzut cel mai dinainte fără vedere și a luat atâta veselie, pe cât poate fiecare să o înțeleagă.”
Apa pe care Leon o căutase pentru a potoli setea unui om a devenit, prin lucrarea lui Dumnezeu și mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, izvor de vindecare.
Dar minunea are și un înțeles duhovnicesc. Există o orbire a ochilor, dar există și o orbire a sufletului. Putem vedea lumea din jur și totuși să nu vedem darurile lui Dumnezeu. Putem avea ochii sănătoși și să nu vedem durerea celui de lângă noi. Putem cunoaște multe lucruri și totuși să nu ne cunoaștem propriile greșeli.
De aceea, avem nevoie nu numai de vindecarea trupului, ci și de luminarea inimii.
Izvorul Tămăduirii și făgăduința împlinită
Glasul îi vestise lui Leon și că avea să devină împărat. Când acest lucru s-a împlinit, el nu a uitat minunea și porunca primită.
Pe locul izvorului a ridicat o biserică închinată Preasfintei Fecioare Maria. Astfel s-a legat de acel loc cinstirea Maicii Domnului ca Izvor al Tămăduirii, sărbătoare pe care Biserica Ortodoxă o prăznuiește în Vinerea Luminată, prima vineri după Sfintele Paști.
Este deosebit de frumos că această sărbătoare se află în perioada pascală. Hristos Cel Înviat este Izvorul vieții, iar Maica Domnului ne îndreaptă întotdeauna către Fiul ei.
Cinstirea ei nu se desparte niciodată de Hristos. Creștinul ortodox nu o așază pe Maica Domnului în locul lui Dumnezeu, ci îi cere rugăciunea și mijlocirea, așa cum un copil îi cere mamei să se roage pentru el.
Tocmai de aceea, minunile săvârșite prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sunt spre slava lui Hristos.
Maica Domnului vindecă rănile trupului și ale sufletului
Tradiția bisericească amintește numeroase vindecări petrecute la Izvorul Tămăduirii. Oameni bolnavi și împovărați au venit cu credință și au primit ajutor, iar mărturiile despre minunile Maicii Domnului s-au înmulțit de-a lungul generațiilor.
Însă atunci când vorbim despre vindecare trebuie să înțelegem că lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi redusă numai la însănătoșirea trupească.
Omul poartă și răni nevăzute.
Există oameni sănătoși trupește care sunt mistuiți de tristețe. Există familii rănite de neînțelegeri, suflete apăsate de vinovăție, oameni chinuiți de teamă, de singurătate sau de lipsa nădejdii.
Și pentru toate acestea omul poate alerga la rugăciune.
Maica Domnului este numită în cântările Bisericii mângâierea celor întristați, nădejdea celor fără de nădejde și ajutătoarea celor necăjiți. Ea cunoaște suferința omenească. A stat lângă Crucea Fiului ei și a văzut pătimirea Lui. De aceea, creștinii au simțit dintotdeauna că își pot așeza durerile înaintea ei cu încrederea copilului care aleargă la mama sa.
Minunea începe uneori prin mila față de aproapele
În istorisirea Izvorului Tămăduirii există un amănunt pe care nu ar trebui să-l trecem cu vederea: Leon a primit descoperirea minunată în timp ce încerca să ajute un om aflat în nevoie.
El putea să treacă mai departe.
Nu era responsabil pentru orbul întâlnit pe drum. Nu îi datora nimic. Și totuși s-a oprit, l-a luat de mână și a căutat apă pentru el.
Aceasta este una dintre cele mai puternice învățături ale minunii: drumul către Dumnezeu trece și prin aproapele nostru.
Poate că nu vom găsi un orb însetat într-o pădure, dar întâlnim oameni care au nevoie de un cuvânt bun, de hrană, de ajutor, de răbdare sau pur și simplu de cineva care să nu-i lase singuri.
Uneori cerem o minune, iar Dumnezeu ne cheamă mai întâi să devenim noi înșine sprijin pentru altcineva.
Să nu deznădăjduim atunci când nu găsim „izvorul”
Leon a căutat apa și nu a găsit-o. Abia când puterile și priceperea omenească s-au dovedit neputincioase a venit răspunsul neașteptat.
Și în viața noastră există asemenea păduri.
Sunt perioade în care nu găsim răspunsul. Ne rugăm și parcă nu se schimbă nimic. Cerem vindecare și boala continuă. Cerem pace și încercarea nu se sfârșește.
Credința nu înseamnă că fiecare rugăciune va primi exact răspunsul pe care ni-l imaginăm și nici că putem pretinde minuni. Credința înseamnă să rămânem lângă Dumnezeu chiar și atunci când nu înțelegem.
Vindecarea poate veni printr-o minune, prin medic și tratament, prin oameni trimiși la vreme potrivită sau prin puterea primită pentru a purta o încercare. Ajutorul medical și rugăciunea nu trebuie puse unul împotriva celuilalt.
Iar cea mai adâncă vindecare rămâne apropierea omului de Dumnezeu.
„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne și ajută-ne pe noi, păcătoșii!”
Minunea Izvorului Tămăduirii ne amintește că acolo unde omul vede numai neputință, Dumnezeu poate deschide un izvor.
Orbul nu vedea. Leon nu găsea apă. Pădurea părea pustie. Și totuși, izvorul era aproape.
Poate că aceasta este și imaginea vieții noastre. Uneori ajutorul lui Dumnezeu este mai aproape decât credem, dar avem nevoie de răbdare, credință și rugăciune pentru a-l descoperi.
Să alergăm, așadar, la Maica Domnului în necazuri, dar să nu uităm nici să devenim asemenea lui Leon: oameni care se opresc lângă cel suferind, îl iau de mână și caută pentru el izvorul.
Să-i încredințăm Preasfintei Născătoare de Dumnezeu bolile noastre, fricile, familiile, copiii, părinții, lacrimile și toate neputințele pe care nu le putem purta singuri, cerându-i să mijlocească înaintea Fiului ei.
Iar dacă vindecarea pe care o așteptăm nu vine în chipul sau la vremea dorită de noi, să cerem să nu pierdem darul cel mai de preț: credința și nădejdea.