În bisericile și mănăstirile ortodoxe din Grecia, dar și în alte locuri ale lumii ortodoxe, pelerinul poate observa uneori un lucru mai puțin obișnuit pentru credincioșii români: mici plăcuțe metalice, de regulă argintate, atârnate înaintea icoanelor făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, ale sfinților sau în apropierea sfintelor moaște.
Pe aceste plăcuțe sunt reprezentate în relief diferite imagini: un ochi, o mână, un picior, o inimă, un copil, o familie, o casă, o mașină sau alte lucruri legate de viața omului. Pentru cel care nu cunoaște obiceiul, prezența lor poate stârni nedumerire. Ce înseamnă aceste obiecte? Sunt ele „jertfe”? De ce sunt așezate la icoane și ce legătură au cu rugăciunea?
În spatele acestui obicei se află, de cele mai multe ori, o experiență foarte omenească și profund creștină: dorința de a mulțumi lui Dumnezeu și sfinților pentru ajutorul primit.
Daruri aduse în semn de recunoștință
Aceste mici obiecte votive sunt cunoscute în spațiul grecesc sub numele de „tamata”. Ele sunt aduse de credincioși înaintea unei icoane sau la racla unui sfânt ca semn al unei rugăciuni, al unei făgăduințe și, foarte adesea, al recunoștinței pentru un ajutor primit.
Imaginea reprezentată pe plăcuță arată, simbolic, motivul rugăciunii.
De pildă, un credincios care s-a rugat pentru vindecarea unei boli de ochi poate aduce o plăcuță pe care este reprezentat un ochi. Cineva care a suferit de o problemă la un picior poate aduce reprezentarea unui picior. O familie care s-a rugat vreme îndelungată pentru dobândirea unui copil poate aduce imaginea unui prunc. În alte situații, o casă poate simboliza rugăciunea pentru familie și locuință, iar reprezentarea unui automobil poate avea legătură cu izbăvirea dintr-un accident sau cu ocrotirea în timpul unei călătorii.
Obiectul nu are putere în sine. El este doar semnul exterior al unei rugăciuni și al unei experiențe personale.
În acest sens, gestul seamănă cu acela al unui om care, după ce a primit un mare bine, dorește să lase ceva în semn de recunoștință. Darul nu „plătește” minunea și nici nu îi stabilește valoarea. El exprimă, în chip material, mulțumirea inimii.
De ce sunt numite „jertfe”?
Cuvântul „jertfă” trebuie înțeles aici cu atenție. Nu este vorba despre o jertfă în sensul deplin liturgic și nici despre ideea că omul ar putea cumpăra bunăvoința lui Dumnezeu printr-un obiect.
Pentru creștin, Jertfa desăvârșită este Jertfa lui Hristos. Dar viața creștinului cuprinde și mici jertfe personale: timpul oferit rugăciunii, milostenia, postul, osteneala unui pelerinaj, o lumânare aprinsă, ajutorul oferit aproapelui sau un dar adus bisericii.
Plăcuțele așezate la icoane trebuie privite mai ales în această perspectivă. Ele sunt daruri votive, semne ale rugăciunii și recunoștinței.
De altfel, ideea de a-I aduce lui Dumnezeu ceva în semn de mulțumire străbate întreaga istorie biblică. Important nu este însă obiectul, ci inima omului. Dumnezeu nu are nevoie de argintul, aurul sau bunurile noastre. Omul este cel care are nevoie să învețe să mulțumească.
De aceea, adevărata valoare a unui asemenea dar nu stă în metalul din care este făcut, ci în credința, smerenia și recunoștința celui care îl aduce.
Legătura dintre micile daruri și rugăciunea credinciosului
În cele mai multe cazuri, credinciosul așază darul înaintea icoanei și îl însoțește de rugăciune. Uneori aprinde și o lumânare.
Gesturile exterioare au sens atunci când exprimă o realitate lăuntrică. Același lucru se întâmplă când aprindem o lumânare, când facem o metanie sau când aducem flori înaintea unei icoane. Nu materia în sine produce minunea, ci omul folosește lucrurile materiale pentru a-și exprima credința, dragostea, pocăința și mulțumirea.
Astfel, o plăcuță reprezentând o mână poate spune fără cuvinte: „Maica Domnului, îți mulțumesc pentru ajutorul primit în suferința mea”. Imaginea unui copil poate purta în ea povestea unor ani întregi de rugăciune. În spatele unei mici bucăți de metal se poate afla drama unei familii, o boală grea, o primejdie sau bucuria unei vindecări.
Privite astfel, numeroasele daruri aflate în jurul unei icoane devin mărturii tăcute despre rugăciunile oamenilor.
Putem „convinge” un sfânt să facă o minune?
Există și situații în care asemenea daruri sunt aduse înainte ca rugăciunea credinciosului să primească răspuns. Omul poate face o făgăduință: dacă va primi ajutor, va aduce un dar, va face un pelerinaj sau va săvârși o faptă bună.
Aici este însă nevoie de discernământ.
Darul nu trebuie înțeles ca un mijloc de negociere cu Dumnezeu, cu Maica Domnului sau cu sfinții. Nu putem cumpăra o minune și nici nu Îl putem obliga pe Dumnezeu să împlinească o anumită cerere.
Rugăciunea creștină nu funcționează după principiul unui schimb comercial: „eu ofer ceva, iar Dumnezeu trebuie să-mi dea ceea ce cer”.
O asemenea concepție ar deforma sensul credinței.
Creștinul se roagă cu nădejde, dar lasă împlinirea cererii sale în mâinile lui Dumnezeu. Chiar și atunci când cere cu insistență vindecare, ajutor sau izbăvire, rugăciunea sa trebuie să păstreze duhul cuvintelor: „Facă-se voia Ta”.
Sfinții nu sunt puteri independente de Dumnezeu. Ei sunt prietenii și slujitorii Lui și se roagă pentru oameni înaintea Lui. De aceea, cinstirea unei icoane sau aducerea unui dar nu trebuie despărțite niciodată de credința în Dumnezeu.
Un obicei vechi, primit într-un sens creștin
Practica darurilor votive este foarte veche. Diferite forme ale ei existau și în lumea antică, inclusiv la greci și romani, unde oamenii aduceau obiecte în temple în legătură cu vindecarea, primejdia sau diferite momente importante ale vieții.
Existența unor precedente precreștine nu înseamnă însă că gestul unui creștin de astăzi are automat același sens religios.
De-a lungul istoriei, creștinismul a întâlnit numeroase forme culturale cărora le-a dat un înțeles nou, raportându-le la credința în Hristos. În cazul darurilor votive ortodoxe, centrul nu îl constituie obiectul, ci rugăciunea către Dumnezeu și cinstirea sfinților.
De aceea este important să facem diferența între forma exterioară a unui obicei și sensul lui duhovnicesc.
Dacă un asemenea obiect ajunge să fie considerat un talisman sau o garanție automată a unei minuni, sensul creștin este pierdut. Dacă însă reprezintă o mărturie a recunoștinței și însoțește rugăciunea sinceră, el poate fi înțeles ca un dar votiv.
Dumnezeu privește mai întâi la inimă
În fața unei icoane încărcate cu asemenea daruri, putem fi impresionați de numărul lor. Dar adevărata întrebare nu este cât de scump a fost darul, ci câtă credință și recunoștință se află în spatele lui.
Evanghelia ne amintește, prin văduva care a oferit cei doi bănuți ai săi, că Dumnezeu privește altfel decât oamenii la valoarea unui dar. El vede inima celui care dăruiește.
De aceea, cel mai frumos răspuns la binefacerea primită nu este neapărat o plăcuță de argint.
Poate fi o rugăciune spusă cu recunoștință. Poate fi o faptă de milostenie făcută în taină. Poate fi iertarea unui om cu care eram certați, ajutorarea unei familii sărace, întoarcerea la Spovedanie, participarea mai atentă la viața Bisericii sau hotărârea de a ne schimba viața.
Un dar așezat la icoană are valoare tocmai atunci când nu rămâne un simplu obiect, ci devine mărturia unei inimi care a învățat să spună: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”.
Micile plăcuțe argintate întâlnite mai ales în bisericile și mănăstirile grecești nu trebuie privite ca obiecte magice
Ele sunt, în primul rând, daruri votive prin care credincioșii își exprimă rugăciunea, făgăduința sau recunoștința pentru ajutorul primit.
Un ochi, o mână, un prunc sau o casă reprezentate pe o asemenea plăcuță pot ascunde o întreagă poveste de suferință, speranță și mulțumire.
Totuși, credinciosul trebuie să păstreze întotdeauna dreapta înțelegere: Dumnezeu nu poate fi cumpărat, iar sfinții nu pot fi „convinși” prin daruri materiale să facă minuni. Obiectul nu înlocuiește credința, rugăciunea și pocăința.
În cele din urmă, cea mai importantă „jertfă” pe care omul o poate aduce înaintea lui Dumnezeu nu este cea atârnată de o icoană, ci inima smerită și recunoscătoare. Iar atunci când darul exterior izvorăște dintr-o asemenea inimă, el devine mărturia văzută a unei mulțumiri pe care numai Dumnezeu o cunoaște în întregime.