Smerenia nu înseamnă slăbiciune, lipsă de demnitate sau nepăsare față de adevăr. Ea este puterea omului de a nu-și mai întemeia pacea sufletului pe lauda oamenilor.
Cel smerit poate fi judecat, nedreptățit sau defăimat, dar nu lasă cuvântul celuilalt să-i răpească pacea și să-i umple inima de mânie. El știe că adevărata măsură a vieții sale nu se află în părerile lumii, ci înaintea lui Dumnezeu.
Smerenia, temelia faptelor bune
Monahul Agapie Criteanul spune în Mântuirea păcătoșilor: „Rădăcina și temelia tuturor faptelor bune este smerenia”. Este un cuvânt care ne arată că smerenia nu este doar una dintre virtuți, așezată alături de celelalte, ci pământul în care acestea pot prinde rădăcini.
Putem face milostenie, putem posti, ne putem ruga, putem împlini multe lucruri bune și totuși, dacă în adâncul inimii se strecoară gândul că suntem mai buni decât ceilalți, rodul duhovnicesc începe să se piardă. Omul ajunge să folosească până și binele pentru a-și hrăni propria slavă.
Smerenia păzește fapta bună de această primejdie. Ea îl face pe om să înțeleagă că binele pe care îl săvârșește nu este prilej de înălțare de sine, ci de mulțumire adusă lui Dumnezeu.
Omul smerit nu spune: „Priviți cât de bun sunt!”, ci se întreabă: „Oare cât mai am de îndreptat în mine?”
Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât își vede mai limpede propriile neputințe. Nu cade în deznădejde din această cauză, ci devine mai îngăduitor cu slăbiciunile aproapelui și mai atent la propria viață.
De ce ne doare atât de mult defăimarea?
Un cuvânt rău poate tulbura uneori o zi întreagă. Cineva ne judecă, ne vorbește de rău, ne disprețuiește sau spune despre noi ceva nedrept, iar mintea începe imediat să caute răspunsuri.
„Cum a putut să spună așa ceva despre mine?”
„De ce nu mă respectă?”
„Trebuie să-i arăt cine sunt!”
Și astfel, un singur cuvânt rostit de altcineva poate aprinde în suflet un adevărat război.
De ce?
Pentru că defăimarea atinge imaginea pe care ne-am construit-o despre noi înșine. Dorim să fim apreciați, respectați și recunoscuți. Iar când cineva lovește această imagine, mândria se ridică să o apere.
Smerenia schimbă însă lucrurile din temelie. Omul smerit nu mai trăiește pentru a apăra permanent o imagine despre sine.
Aceasta nu înseamnă că minciuna devine adevăr sau că nedreptatea trebuie numită dreptate. Înseamnă că omul nu permite nedreptății altuia să nască în el o altă nedreptate: ura.
Poate lămuri adevărul atunci când este nevoie. Poate răspunde unei acuzații. Poate opri un abuz. Dar încearcă să facă toate acestea fără răzbunare și fără dorința de a-l zdrobi pe celălalt.
Omul smerit nu trăiește din laudele oamenilor
Există o legătură profundă între dorința de laudă și frica de defăimare. Cu cât avem mai multă nevoie ca oamenii să ne laude, cu atât ne va durea mai tare când aceiași oameni ne critică.
Dacă lauda mă înalță până la cer, defăimarea mă va arunca la pământ.
Dacă însă învăț să nu mă socotesc mai mare atunci când sunt lăudat, voi putea primi cu mai multă pace și cuvântul neplăcut.
Omul smerit știe că oamenii văd numai o parte din viața lui. Unii îl vor socoti bun, alții rău. Unii îl vor lăuda pentru ceea ce alții îi vor reproșa. Părerile se schimbă.
De aceea, creștinul nu poate face din opinia lumii temelia identității sale.
Adevărata întrebare nu este: „Ce spun oamenii despre mine?”, ci: „Cum stau eu înaintea lui Dumnezeu?”
Această schimbare de perspectivă aduce multă libertate sufletească.
Defăimarea poate deveni o oglindă
Chiar și un cuvânt spus cu răutate poate fi uneori folosit spre îndreptarea noastră, dacă avem puterea să-l cercetăm fără mânie.
Când cineva ne critică, prima reacție este de obicei să ne apărăm. Smerenia ne îndeamnă însă să ne întrebăm: „Există oare ceva adevărat în ceea ce mi s-a spus?”
Poate nouăzeci la sută din acuzație este nedreaptă, dar există zece la sută adevăr. Tocmai acel adevăr ne poate fi de folos.
Dacă totul este fals, atunci nu avem de ce să primim minciuna în inimă. Iar dacă există ceva adevărat, avem ocazia să ne îndreptăm.
În ambele situații, tulburarea nu ne folosește.
Smerenia ne învață astfel să transformăm chiar și cuvintele grele într-un prilej de cercetare a inimii. În loc să ne întrebăm numai ce rău ne-a făcut celălalt, începem să vedem ce putem îndrepta în noi.
Aceasta este o mare biruință duhovnicească.
Smerenia nu este dispreț față de propria persoană
Cuvintele aspre ale scrierilor ascetice despre nevrednicia omului trebuie înțelese în duhul în care au fost scrise. Smerenia creștină nu este ura față de propria persoană și nici convingerea că omul nu are nicio valoare.
Dimpotrivă, omul are o valoare uriașă înaintea lui Dumnezeu.
A te smeri înseamnă să nu-ți atribui o măreție care nu-ți aparține, să-ți recunoști limitele, păcatele și neputințele, dar și să primești cu recunoștință darurile pe care Dumnezeu ți le-a dat.
Smerenia spune: „Tot binele pe care îl am este dar.”
Mândria spune: „Totul mi se datorează.”
De aceea, smerenia adevărată nu îl face pe om posomorât și paralizat. Îl face recunoscător.
Când cineva ne defăimează
În fața unei jigniri, primul lucru pe care îl putem face este să nu răspundem imediat. Mânia cere grabă. Smerenia știe să aștepte.
O clipă de tăcere poate împiedica ore sau chiar ani de ceartă.
Apoi putem cerceta lucrurile înaintea lui Dumnezeu: Este adevărat ceea ce mi s-a spus? Am greșit? Trebuie să cer iertare? Este nevoie să lămuresc ceva? Sau este mai bine să tac?
Nu orice acuzație cere răspuns.
Există lupte care se sting tocmai pentru că refuzăm să le hrănim.
Alteori însă tăcerea poate fi greșit înțeleasă sau poate permite unei nedreptăți să se extindă asupra altora. Atunci adevărul trebuie spus, dar poate fi spus fără ură.
Smerenia nu ne cere să iubim minciuna. Ne cere să nu devenim asemenea celui care ne rănește.
A ne supune din dragoste, nu din frică
Monahul Agapie Criteanul vorbește și despre supunerea față de ceilalți „pentru dragostea lui Dumnezeu”. Această precizare este esențială.
Creștinul nu caută ultimul loc pentru că ar fi lipsit de valoare, ci pentru că dorește să biruiască în sine patima întâietății. Nu slujește pentru că este inferior, ci pentru că Îl urmează pe Hristos.
Lumea ne învață adesea să ne întrebăm cine este deasupra și cine este dedesubt. Evanghelia ne cheamă să ne întrebăm cine are nevoie de ajutorul nostru.
Adevărata smerenie se vede mai ales atunci când avem puterea de a ne impune, dar alegem să nu umilim; când am putea răspunde cu aceeași asprime, dar refuzăm; când am putea cere slavă pentru un bine făcut, dar preferăm discreția.
Pacea inimii este mai de preț decât victoria într-o ceartă
Câteodată câștigăm disputa și pierdem pacea.
Demonstrăm că avem dreptate, îl punem pe celălalt la punct, spunem ultimul cuvânt și totuși rămânem cu sufletul greu.
Ce am câștigat?
Omul smerit începe să înțeleagă că nu fiecare provocare merită un răspuns și că nu fiecare nedreptate trebuie transformată într-un proces al orgoliilor.
Există o libertate extraordinară în a nu mai fi obligat să demonstrezi tuturor cine ești.
Dacă ai greșit, îndreaptă-te.
Dacă ai rănit, cere iertare.
Dacă ești acuzat pe nedrept, spune adevărul atunci când este necesar.
Dar nu lăsa pacea sufletului tău în mâinile celui care te defăimează.
Smerenia se învață în lucrurile mici
Puțini dintre noi suntem puși în fața unor încercări extraordinare, însă aproape fiecare zi ne oferă mici prilejuri de smerenie.
Să nu avem ultimul cuvânt într-o discuție. Să recunoaștem că am greșit. Să cerem iertare. Să ascultăm până la capăt. Să nu povestim tuturor binele pe care l-am făcut. Să nu ne supărăm când altcineva este apreciat. Să primim o observație fără să pregătim imediat zece justificări.
Aici începe lucrarea smereniei.
Nu în declarații spectaculoase, ci în micile renunțări zilnice la propriul orgoliu.
Încetul cu încetul, inima începe să se liniștească. Omul nu mai tresare la fiecare cuvânt, nu mai interpretează fiecare observație drept atac și nu mai simte nevoia să-și apere neîncetat imaginea.
Libertatea omului smerit
Omul smerit nu este omul pe care nimeni nu-l defăimează. Este omul care a învățat să nu facă din defăimarea altora stăpânul inimii sale.
El poate suferi. Poate simți durerea nedreptății. Poate fi rănit de un cuvânt. Smerenia nu înseamnă lipsă de sensibilitate.
Dar, în loc să transforme rana în ură, o duce înaintea lui Dumnezeu.
În loc să răspundă mândriei cu mândrie, caută pacea.
În loc să se întrebe neîncetat „Ce cred oamenii despre mine?”, începe să se întrebe: „Doamne, ce trebuie să îndrept în mine?”
Aici se află una dintre marile libertăți ale vieții creștine: să nu mai depindem sufletește nici de lauda, nici de defăimarea oamenilor.
Căci omul care aleargă după slavă va tremura mereu în fața disprețului, dar omul care caută smerenia dobândește treptat pacea inimii.
Și poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai frumoase roade ale smereniei: să fii vorbit de rău fără să înveți să vorbești de rău, să fii nedreptățit fără să iubești nedreptatea și să fii rănit fără să dorești să rănești la rândul tău.
Acolo începe adevărata biruință asupra mândriei.