În viața duhovnicească, ascultarea este una dintre cele mai importante virtuți creștine, fiind strâns legată de smerenie, de lepădarea de sine și de dobândirea libertății lăuntrice.
Sfinții Părinți au acordat o atenție deosebită acestei virtuți, considerând-o o cale sigură către biruirea mândriei și apropierea de Dumnezeu. Însă, atunci când auzim vorbindu-se despre „ascultarea oarbă”, suntem adesea nedumeriți. Ce presupune aceasta? Înseamnă renunțarea la propria judecată sau, mai degrabă, renunțarea la îndreptățirea de sine?
Printr-un exemplu simplu, părintele Gherasim Imnograful ne descoperă un adevăr duhovnicesc profund: omul se apropie de Dumnezeu în măsura în care se leapădă de sine.
Ce este ascultarea oarbă?
În tradiția monahală ortodoxă, ascultarea oarbă reprezintă o formă profundă de lepădare a voii proprii, întemeiată pe smerenie și încredere. Ea presupune renunțarea la dorința permanentă de a avea dreptate și de a judeca fiecare lucru prin prisma propriilor păreri.
Niște monahii l-au întrebat odinioară pe părintele Gherasim Imnograful:
– Părinte Gherasim, ce înseamnă ascultare oarbă?
Bătrânul le-a răspuns printr-un exemplu simplu. Dacă maica stareță îi cere unei monahii să aducă un pahar cu apă, aceasta îl aduce. Dacă apoi îi poruncește să verse apa, monahia împlinește porunca. Iar dacă stareța o mustră pentru că a vărsat apa, monahia nu începe să se îndreptățească, amintindu-i că tocmai ea îi poruncise acest lucru, ci spune cu smerenie: „Iertați!”.
În această atitudine se descoperă esența ascultării despre care vorbește părintele Gherasim: renunțarea la îndreptățirea de sine.
Nu paharul cu apă este important, ci mișcarea lăuntrică a sufletului. Nu împlinirea unei sarcini exterioare constituie adevărata biruință, ci înfrângerea mândriei care ne îndeamnă să ne apărăm neîncetat.
Îndreptățirea de sine, piedică în calea sporirii duhovnicești
Una dintre cele mai adânc înrădăcinate slăbiciuni ale omului este dorința de a se îndreptăți. Atunci când suntem mustrați, primul nostru impuls este să ne apărăm, să oferim explicații și să demonstrăm că vina aparține altcuiva.
Această pornire își are rădăcinile în mândrie. Omul dorește să fie văzut într-o lumină favorabilă, să fie apreciat și să nu îngăduie nimănui să-i atingă imaginea pe care și-a construit-o despre sine.
Încă de la căderea protopărinților întâlnim această atitudine. Adam aruncă vina asupra Evei, iar Eva asupra șarpelui. În locul asumării și al pocăinței apare îndreptățirea.
Același lucru se petrece și în viața noastră. Ne este greu să primim o observație fără să răspundem, să suportăm o nedreptate fără să ne tulburăm sau să renunțăm la ultimul cuvânt.
Părinții duhovnicești ne învață că sporirea sufletească începe atunci când alegem pacea și dragostea în locul îndreptățirii de sine. Uneori, tăcerea smerită valorează mai mult decât orice apărare.
Ascultarea, școală a smereniei
Ascultarea și smerenia sunt virtuți care se sprijină reciproc. Fără smerenie, ascultarea devine o simplă îndeplinire exterioară a unor porunci, iar fără ascultare, smerenia riscă să rămână doar o frumoasă intenție.
În mănăstire, ascultarea constituie un mijloc de curățire a inimii. Monahul învață să renunțe la preferințele personale, la comoditate și la încrederea exagerată în propria judecată.
Prin această nevoință, el descoperă cât de puternică este alipirea de voia proprie. Chiar și lucrurile mărunte pot deveni prilejuri de luptă duhovnicească.
De aceea, în cartea Starețul Efrem Katunakiotul, ieromonahul Iosif Aghioritul consemnează cuvintele:
„Dacă nu faci ascultare oarbă, nu urci treptele duhovnicești.”
Aceste cuvinte subliniază importanța lepădării de sine în nevoința monahală. Nu putem dobândi smerenia adevărată atât timp cât suntem stăpâniți de dorința de a impune pretutindeni voia noastră.
Omul smerit își recunoaște neputințele și primește îndrumarea lui Dumnezeu prin cei din jurul său.
Mântuitorul Hristos, modelul desăvârșit al ascultării
Temelia ascultării creștine se află în Însuși exemplul Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune despre Domnul că „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Filipeni 2, 8).
În grădina Ghetsimani, înaintea Sfintelor Sale Pătimiri, Mântuitorul Se roagă Tatălui ceresc:
„Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Luca 22, 42).
Aceste cuvinte exprimă desăvârșita dăruire de sine și ascultarea izvorâtă din iubire.
Hristos primește batjocura, umilința și răstignirea fără să răspundă răului cu rău. Deși este fără de păcat, El îndură suferințele pentru mântuirea neamului omenesc.
Creștinul care se străduiește să dobândească ascultarea urmează, după puterile sale, această cale a smereniei și a iubirii jertfelnice.
Adevărata ascultare nu izvorăște din frică, ci din dragoste față de Dumnezeu.
Ascultarea în viața creștinului din lume
Învățătura părintelui Gherasim Imnograful nu privește exclusiv viața monahală. Chiar dacă ascultarea călugărească are un caracter aparte, duhul smereniei este necesar fiecărui creștin.
În familie, la locul de muncă sau în relațiile cu aproapele, întâlnim numeroase situații în care putem exersa renunțarea la îndreptățirea de sine.
Cât de multe certuri s-ar stinge dacă am renunța la dorința de a avea întotdeauna ultimul cuvânt! Câte neînțelegeri ar dispărea dacă am învăța să spunem cu sinceritate „Iartă-mă!”!
Adeseori, pierdem pacea sufletească pentru lucruri neînsemnate. Ne tulburăm pentru o observație, pentru un cuvânt nepotrivit sau pentru faptul că cineva nu ne-a recunoscut meritele.
Primirea cu răbdare a unei observații și renunțarea la disputele inutile sunt prilejuri de sporire duhovnicească. Viața de zi cu zi ne oferă nenumărate ocazii de a cultiva smerenia și de a birui mândria.
Ascultarea nu înseamnă lipsa discernământului
Este important să înțelegem că ascultarea creștină nu presupune anularea conștiinței, acceptarea păcatului sau supunerea necondiționată față de orice autoritate omenească.
Sfânta Scriptură ne învață că: „Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni. ” (Faptele Sfinților Apostoli 5, 29).
Ascultarea duhovnicească autentică se întemeiază pe Evanghelie, pe dragoste, pe libertate și pe discernământ. Ea nu poate justifica abuzul, manipularea sau poruncile contrare învățăturii Mântuitorului.
Exemplul părintelui Gherasim trebuie înțeles în contextul nevoinței monahale și al luptei împotriva îndreptățirii de sine.
A renunța la mândrie nu înseamnă a renunța la adevăr. A fi smerit nu înseamnă a deveni indiferent față de nedreptate.
Scopul ascultării este vindecarea sufletului și dobândirea libertății în Hristos, nicidecum înrobirea omului față de voința altcuiva.
Puterea duhovnicească a cuvântului „Iertați!”
Unul dintre cele mai frumoase aspecte ale învățăturii părintelui Gherasim este simplitatea răspunsului pe care îl recomandă: „Iertați!”.
În acest cuvânt se poate concentra o întreagă lucrare duhovnicească. El exprimă smerenie, răbdare, dorința de împăcare și renunțarea la înălțarea de sine.
Pentru omul mândru, a cere iertare este o înfrângere. Pentru omul duhovnicesc, însă, poate fi o biruință asupra propriilor patimi.
Cel care învață să ceară iertare cu sinceritate descoperă treptat pacea inimii. El nu mai simte nevoia să demonstreze tuturor că are dreptate și nici să transforme fiecare neînțelegere într-o confruntare.
Astfel, smerenia deschide calea către dragoste, iar dragostea îl apropie pe om de Dumnezeu.
Smerenia, calea spre desăvârșire
Ascultarea oarbă, în învățătura Părinților aghioriți, este o nevoință de lepădare a voii proprii și de biruire a îndreptățirii de sine.
Adevărata sporire duhovnicească se arată în smerenie, răbdare, iertare și dragoste față de aproapele.
Să căutăm, așadar, în toate voia lui Dumnezeu, căci treptele duhovnicești se urcă nu prin înălțarea de sine, ci prin smerenie și ascultare. Iar primul pas începe, uneori, cu un singur cuvânt rostit din inimă: „Iertați!”.