Mulțumirea adusă lui Dumnezeu nu ar trebui să fie doar răspunsul nostru la o mare minune, ci o stare permanentă a sufletului.
Avem atât de multe daruri pe care, din obișnuință, ajungem să nu le mai vedem: viața, sănătatea, familia, pâinea de pe masă, oamenii care ne iubesc, puterea de a ne ridica după încercări și, mai presus de toate, chemarea lui Dumnezeu la mântuire. Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria ne îndeamnă să nu trecem nepăsători pe lângă binefacerile Domnului, ci să-I aducem mereu „jertfă de mulțumire”.
Omul cere mult, dar cât de des mulțumește?
Când vine necazul, omul își amintește repede de Dumnezeu. Când se îmbolnăvește, se roagă. Când copilul are un examen, cere ajutor. Când cineva drag intră într-o operație, aprinde o lumânare. Când nu mai vede nicio ieșire dintr-o problemă, își ridică ochii spre cer și spune: „Doamne, ajută-mă!”.
Și este bine că face aceasta. Dumnezeu așteaptă rugăciunea noastră și nu disprețuiește strigătul inimii aflate în suferință.
Dar ce se întâmplă după ce primejdia a trecut?
Aici începe una dintre marile încercări ale vieții duhovnicești.
Am cerut sănătate și ne-am făcut bine. Am cerut ajutor și problema s-a rezolvat. Am cerut să reușim și am reușit. Atunci apare ispita uitării. Omul care ieri spunea cu lacrimi „Doamne, ajută-mă!” poate ajunge astăzi să trăiască de parcă totul i s-ar fi cuvenit.
De aceea, mulțumirea este o mare lucrare a sufletului: ea ne păzește de uitarea lui Dumnezeu.
„Să-I mulțumești din toată inima”
Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria spune atât de limpede:
„Întotdeauna să-I aduci lui Dumnezeu jertfă de mulțumire și să-I mulțumești din toată inima, căci prin aceasta Îl pleci pe Dumnezeu să-ți facă mai mare bine în viitor.”
Cuvintele acestea ne arată că recunoștința nu trebuie să fie doar o formulă rostită în grabă. Nu este suficient să spunem mecanic „Slavă Domnului!”, dacă inima noastră rămâne departe de Dumnezeu.
Adevărata mulțumire înseamnă recunoașterea Darului și, prin el, apropierea de Dăruitor.
Când Dumnezeu îți dă ceva bun, nu te opri numai la dar. Ridică-ți privirea către Cel Care ți l-a dăruit.
Ai primit sănătate? Mulțumește-I.
Ai trecut cu bine peste o operație? Mulțumește-I.
Copilul tău a reușit la un examen? Mulțumește-I.
Ai găsit un loc de muncă? Mulțumește-I.
Ai pace în familie? Mulțumește-I.
Ai trecut peste o cumpănă despre care numai tu și Dumnezeu știți cât de grea a fost? Nu uita să-I mulțumești.
Nu aștepta minunile mari pentru a vedea bunătatea lui Dumnezeu
Una dintre greșelile noastre este să credem că Dumnezeu lucrează în viața omului numai prin evenimente extraordinare.
Așteptăm minunea spectaculoasă și, între timp, trecem nepăsători pe lângă sute de daruri.
Te-ai trezit dimineața și ai putut să te ridici din pat. Este un dar.
Ai avut ce pune pe masă. Este un dar.
Ai un om căruia îi poți spune necazul tău. Este un dar.
Poți intra într-o biserică, poți face semnul Sfintei Cruci, poți spune „Tatăl nostru”, poți cere iertare, te poți spovedi și poți începe din nou. Sunt daruri pe care nu ar trebui să le socotim mici.
Uneori înțelegem valoarea unui lucru abia după ce îl pierdem. Când suntem sănătoși, sănătatea ni se pare firească. Când avem părinții lângă noi, ni se pare că vor fi mereu acolo. Când avem liniște, uităm cât de prețioasă este.
Creștinul este chemat să-și deschidă ochii înainte de a pierde darul.
Să vadă binecuvântarea cât timp o are și să spună: „Doamne, Îți mulțumesc!”.
Mulțumirea ne vindecă de mândrie
Recunoștința mai face ceva extraordinar în suflet: taie rădăcina mândriei.
Omul este repede ispitit să creadă că tot ce are i se datorează numai lui.
„Am muncit.” „Am reușit.” „Am construit.” „Am câștigat.” „Am făcut.”
Desigur, omul trebuie să muncească. Credința nu înseamnă lene și nici așteptarea pasivă a ajutorului ceresc. Dar chiar și atunci când muncim din greu, câte lucruri nu depind de noi?
Puterea de a munci de unde vine? Sănătatea? Mintea? Oamenii întâlniți la timpul potrivit? Împrejurările favorabile? Faptul că o nenorocire care putea veni nu a venit?
Omul credincios muncește ca și cum ar avea o mare răspundere pentru viața sa, dar mulțumește știind că, dincolo de osteneala lui, există purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
De aceea, mulțumirea naște smerenie.
Nu înseamnă: „Eu n-am făcut nimic”.
Înseamnă: „Doamne, fără ajutorul Tău nu aș fi putut duce totul la capăt”.
Mulțumește-I lui Dumnezeu și prin fapte
Există și o mulțumire care trebuie să treacă dincolo de cuvinte.
Dacă Dumnezeu ți-a dat mai mult, întreabă-te cui poți dărui și tu.
Dacă te-a ridicat dintr-un necaz, caută să ridici un om căzut.
Dacă ai primit mângâiere, mângâie.
Dacă ai primit iertare, iartă.
Dacă ai primit pâine din belșug, nu-l uita pe cel flămând.
Dacă Dumnezeu te-a ajutat într-un moment în care te simțeai singur, fii aproape de omul care astăzi trece prin aceeași singurătate.
Aceasta este una dintre cele mai frumoase forme ale recunoștinței: darul primit de la Dumnezeu să nu se oprească la noi.
Binecuvântarea poate deveni binecuvântare și pentru altcineva.
Dar când vin necazurile?
Este ușor să mulțumim când primim ceea ce am cerut. Mult mai greu este când lucrurile nu se întâmplă după voia noastră.
Și totuși, Sfântul Cuvios Cleopa vorbește despre creștinul care mulțumește lui Dumnezeu „în toată vremea”.
Aici mulțumirea devine credință adevărată.
A mulțumi în necaz nu înseamnă să numim răul bine și nici să nu mai plângem. Creștinismul nu ne cere să devenim nepăsători în fața durerii.
Putem plânge. Putem suferi. Putem întreba. Putem spune lui Dumnezeu că ne doare.
Dar, în adâncul tuturor acestora, putem păstra credința că Dumnezeu nu ne părăsește.
Unele răspunsuri le înțelegem după ani. Pe altele poate nu le vom înțelege deplin în această viață. Credința începe tocmai acolo unde omul nu mai poate controla totul și se încredințează lui Dumnezeu.
Atunci rugăciunea nu mai este numai: „Doamne, dă-mi ceea ce cer”, ci și: „Doamne, rămâi cu mine și ajută-mă să nu mă despart de Tine”.
Nu lăsa ziua să treacă fără un „Slavă lui Dumnezeu!”
Putem face un lucru foarte simplu: înainte de culcare, să ne amintim măcar trei binefaceri primite în ziua care a trecut.
Poate că nu s-a întâmplat nimic spectaculos.
Poate tocmai aceasta este binecuvântarea.
A fost pace. Am avut pâine. Am ajuns cu bine acasă. Am vorbit cu cineva drag. Am fost feriți de un necaz. Am primit putere să ducem o greutate. Am avut câteva minute de liniște pentru rugăciune.
Să le adunăm în inimă și să spunem:
„Slavă Ție, Doamne, pentru toate!”
Un om care învață să mulțumească începe, încetul cu încetul, să privească altfel viața. Nu pentru că nu mai are probleme, ci pentru că, printre probleme, începe să vadă și darurile.
Iar acolo unde vede darul, Îl caută pe Dăruitor.
Să nu uităm niciodată Cine ne-a ajutat
Sfântul Cuvios Cleopa ne spune cu putere: „Vai de omul acela care, atunci când Dumnezeu îi face un bine, Îl uită pe Dumnezeu!”
Să nu fim dintre cei care Îl caută pe Dumnezeu numai în ziua necazului și Îl uită în ziua bucuriei.
Când ai cerut și ai primit, mulțumește.
Când ai plâns și ai fost mângâiat, mulțumește.
Când ai căzut și Dumnezeu ți-a dat putere să te ridici, mulțumește.
Când ai trecut printr-o primejdie și ai ajuns cu bine acasă, mulțumește.
Și chiar când încă aștepți răspunsul rugăciunii tale, mulțumește-I pentru că poți veni înaintea Lui cu nădejde.
Recunoștința nu este o simplă politețe față de Dumnezeu. Este mărturisirea că viața noastră este plină de darurile Lui.
Să facem, așadar, din mulțumire o rugăciune zilnică. Să nu așteptăm o minune mare ca să spunem „Slavă lui Dumnezeu!”. Să-I mulțumim pentru cele mari și pentru cele mici, pentru cele văzute și pentru binefacerile pe care poate nici nu le-am cunoscut.
Fericit este omul care nu uită binele primit și Îl păstrează pe Dumnezeu în inima sa nu numai atunci când cere, ci și atunci când primește.
Pentru că o inimă care știe să spună cu sinceritate „Mulțumesc, Doamne!” este o inimă care a început deja să înțeleagă cât de bogată este în darurile Lui.