Viața creștină nu este o cale a comodității și nici o simplă declarație de credință.
Nu este suficient să spunem că Îl iubim pe Dumnezeu, să ne numim creștini sau să ne apropiem din când în când de biserică. Credința adevărată cere osteneală, pocăință, răbdare și, mai ales, hotărârea de a ne ridica de fiecare dată când cădem.
Cuvintele Părintelui Paisie Duhovnicul sunt, în această privință, cutremurătoare prin simplitatea lor: „Numai cei silitori vor intra în Împărăția Cerului!” Ele nu vorbesc despre o mântuire câștigată prin puterile omului, ca și cum harul lui Dumnezeu n-ar fi necesar. Dimpotrivă, ne amintesc că harul primit trebuie să găsească în noi un răspuns viu. Dumnezeu ne cheamă, ne ajută, ne iartă și ne întărește, dar nu ne obligă să ne schimbăm viața.
De aceea, pocăința nu poate rămâne numai la nivelul cuvintelor. Spovedania adevărată trebuie să fie urmată de dorința îndreptării. Canonul primit de la duhovnic, rugăciunea, înfrânarea, iertarea aproapelui și lupta împotriva patimilor sunt pași prin care omul arată că dorește cu adevărat să se întoarcă la Dumnezeu.
„Ori Raiul, ori iadul! Alege una din două!”
O întâmplare păstrată despre Părintele Paisie Duhovnicul ne arată cât de serios privea marele duhovnic lucrarea pocăinței.
O femeie care se mărturisise la el a venit și i-a spus:
„Părinte Paisie, nu am făcut canonul pe care mi l-ați dat la spovedanie. Ce să fac?”
Răspunsul părintelui a fost fără ocolișuri:
„Soră, ori Raiul, ori iadul! Alege una din două!”
Pentru creștinul de astăzi, asemenea cuvinte pot părea aspre. Suntem obișnuiți să căutăm explicații, circumstanțe atenuante și amânări.
Ne spunem adesea: „De mâine mă rog mai mult”, „de săptămâna viitoare mă schimb”, „la următorul post mă spovedesc”, „când voi avea mai mult timp mă voi ocupa și de suflet”.
Dar Părintele Paisie voia să trezească sufletul din această amânare primejdioasă. Nu urmărea să arunce omul în deznădejde, ci să-l facă să înțeleagă valoarea veșnică a alegerilor sale.
De aceea continuă spunând:
„Fără să-ți faci canonul de la spovedanie, de ce mai veniți la mine?” Iar apoi rostește cuvântul care ar trebui să ne rămână adânc întipărit în inimă: „Numai cei silitori vor intra în Împărăția Cerului!”
Silința despre care vorbește părintele nu înseamnă o performanță duhovnicească și nici o încercare de a ne considera mai buni decât ceilalți. Înseamnă să nu ne împăcăm cu păcatul. Să cădem și să ne ridicăm. Să greșim și să ne pocăim. Să vedem neputința noastră și să cerem ajutorul lui Dumnezeu.
Spovedania nu este o formalitate
Una dintre marile primejdii ale vieții duhovnicești este obișnuința. Ne putem obișnui chiar și cu lucrurile sfinte. Putem veni la biserică fără să mai fim cu adevărat atenți la rugăciune. Putem posti numai schimbând mâncarea. Putem aprinde o lumânare, dar să păstrăm supărare împotriva aproapelui. Putem chiar să ne spovedim fără să luăm hotărârea de a lupta împotriva păcatului mărturisit.
Părintele Paisie îi avertiza tocmai asupra acestui lucru pe ucenicii care veneau săptămânal la spovedanie.
Ei îi spuneau:
„Părinte Paisie, iar am greșit și n-am împlinit canonul dat la ultima spovedanie, că voi pune început bun și nu voi mai păcătui cu limba, cu gândurile, cu auzul și cu ochii…”
Răspunsul bătrânului era apăsat:
„Ce faci, frate, cu mărturisirea?”
Această întrebare este valabilă pentru fiecare dintre noi: Ce facem cu mărturisirea noastră?
Ne schimbă ea viața? Plecăm de la spovedanie cu dorința de a fi mai atenți la cuvintele noastre? Încercăm să nu mai judecăm? Luptăm cu mânia? Ne împăcăm cu cei pe care i-am supărat? Încercăm să renunțăm la păcatul pe care tocmai l-am mărturisit?
Nu ni se cere să devenim fără păcat într-o singură zi. Dar ni se cere să luptăm. Există o diferență uriașă între omul care cade în timp ce se luptă și omul care nu mai luptă deloc.
Haina curată și pata păcatului
Pentru a explica starea sufletului, Părintele Paisie folosea o imagine foarte simplă:
„Dacă te îmbraci cu o haină curată și te duci între oameni și nu bagi de seamă că te-ai atins de ceva murdar, cum poți să te mai duci între ei, că toți fug și râd de tine?”
Haina curată ne poate duce cu gândul la sufletul curățit prin pocăință. Păcatul îl murdărește din nou, iar omul trebuie să devină conștient de această rană și să caute vindecarea.
Câtă grijă avem pentru trup! Dacă observăm o pată pe haină înainte să ieșim din casă, încercăm imediat să o curățăm. Dacă ni se murdărește fața, ne spălăm. Dacă ne îmbolnăvim, căutăm medic.
Dar sufletul?
De câte ori îl lăsăm zile, luni sau chiar ani întregi acoperit de mânie, invidie, judecată, desfrânare, iubire de bani, răutate sau nepăsare?
Ne preocupă enorm ce cred oamenii despre noi și mult prea puțin cum ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu.
Părintele Paisie mută imediat privirea de la oameni spre veșnicie: „Dar în fața Domnului cum te vei duce?”
Aceasta este întrebarea esențială. Nu cum mă văd oamenii. Nu ce reputație am. Nu câte lucruri am strâns. Nu câți mă laudă.
Ci: Cum mă voi înfățișa înaintea lui Hristos?
„Ziua de mâine nu-i dată nimănui!”
Ultimele cuvinte ale bătrânului sunt poate cele mai puternice: „Ia aminte ce faci, că ziua de mâine nu-i dată nimănui!”
Aici se află una dintre marile înșelări ale omului: credința că are timp.
Avem impresia că vom trăi suficient pentru a rezolva cândva și problema sufletului. Pocăința o lăsăm pentru mai târziu. Împăcarea cu aproapele o amânăm. Rugăciunea poate începe mâine. Spovedania, la următorul post.
Dar nimeni nu are făgăduită ziua de mâine.
Tocmai de aceea, creștinul este chemat să trăiască duhovnicește astăzi.
Astăzi să ierte. Astăzi să ceară iertare. Astăzi să se roage. Astăzi să pună început bun. Astăzi să se ridice din păcat.
Aceasta nu înseamnă să trăim terorizați de moarte, ci să înțelegem valoarea vieții. Fiecare zi este un dar și, în același timp, o posibilitate de întoarcere la Dumnezeu.
Ce înseamnă să fii „silitor” pentru mântuire?
Silința duhovnicească nu presupune lucruri spectaculoase. De cele mai multe ori începe tocmai în lucrurile mici.
Să te ridici la rugăciune când nu ai chef. Să taci atunci când ai putea răni printr-un cuvânt. Să nu răspunzi răului cu rău. Să ierți când mândria îți spune să păstrezi supărarea. Să-ți păzești ochii și mintea. Să postești după putere și cu binecuvântare. Să mergi la spovedanie sincer, fără să ascunzi ceea ce te rușinează. Să împlinești canonul primit și să o iei din nou de la capăt după fiecare cădere.
Mântuirea presupune această împreună-lucrare dintre harul lui Dumnezeu și voința omului. Fără Dumnezeu nu putem face nimic, dar nici Dumnezeu nu ne silește să-I deschidem inima.
De aceea, creștinismul nu este religia resemnării, ci a ridicării.
Ai căzut? Ridică-te.
Ai greșit? Pocăiește-te.
Ai uitat de Dumnezeu? Întoarce-te.
Ai amânat? Începe astăzi.
Ai încălcat hotărârea pe care ai luat-o ieri? Nu transforma căderea într-un motiv pentru a abandona lupta.
Sfințenia nu înseamnă că omul n-a cunoscut niciodată căderea, ci că nu a făcut pace cu ea.
Să punem început bun astăzi
Cuvintele Părintelui Paisie Duhovnicul sunt un strigăt de trezire pentru omul care crede că mântuirea poate fi amânată: „Numai cei silitori vor intra în Împărăția Cerului!”
Nu ni se cere imposibilul. Dumnezeu cunoaște slăbiciunile, căderile și neputințele fiecăruia. Dar ni se cere inimă sinceră, pocăință și dorința de a ne îndrepta.
Să nu transformăm spovedania într-un obicei lipsit de urmări. Să nu primim canonul cu ușurință și apoi să-l uităm. Să nu spunem mereu că vom pune început bun „de mâine”.
În viața duhovnicească, începutul adevărat este astăzi.
Astăzi putem rosti o rugăciune cu mai multă atenție. Astăzi putem ierta. Astăzi putem opri un cuvânt rău înainte de a-l spune. Astăzi putem recunoaște o greșeală. Astăzi ne putem întoarce cu sinceritate către Dumnezeu.
Iar dacă am căzut de nenumărate ori, să ne ridicăm încă o dată, fără deznădejde. Dumnezeu nu cere de la noi să pretindem că suntem fără păcat, ci să nu încetăm a căuta curățirea, pocăința și apropierea de El.
Pentru că ziua de mâine nu ne-a fost făgăduită, însă ziua de astăzi ne-a fost dăruită.
Să o folosim pentru mântuire.