Una dintre cele mai primejdioase ispite nu este aceea de a-L lepăda fățiș pe Dumnezeu, ci de a amâna întoarcerea la El.
„Ai vreme! Te vei pocăi mai târziu. Te vei spovedi când vei fi mai liniștit. Îți vei îndrepta viața când vei îmbătrâni.” Dar de unde știm că avem înainte acel „mai târziu”? Dacă ziua de mâine nu ne mai este dată? Pocăința nu este lucrarea bătrâneții, ci chemarea zilei de astăzi.
„Mai târziu”, una dintre cele mai viclene amăgiri
Omul își dă seama, uneori, că viața lui nu este așa cum ar trebui să fie. Își vede păcatele, își simte conștiința apăsată, știe că trebuie să se spovedească, să se roage mai mult, să se împace cu cineva, să renunțe la o patimă sau să se apropie mai serios de Dumnezeu.
Și totuși, în loc să înceapă, spune: „Mai târziu.”
Nu spune că pocăința este rea. Nu spune că Dumnezeu nu există. Nu spune nici măcar că nu vrea să se îndrepte. Dimpotrivă, este convins că într-o bună zi o va face.
Aici se ascunde însă cursa.
Arhimandritul Vasilios Bacoianis atrage atenția asupra acestei lozinci primejdioase: „Ai vreme să te pocăiești!” Căci atunci când omul spune mereu „mai târziu”, există pericolul să nu se hotărască niciodată.
Un proverb spune sugestiv: „Drumul pe care-l faci mâine nu duce niciodată în cetate!”
Câte lucruri bune nu rămân nefăcute tocmai pentru că au fost lăsate pentru mâine?
„Mă voi spovedi când voi îmbătrâni”
Un exemplu tulburător amintit de Arhimandritul Vasilios Bacoianis este cel al scriitorului grec Nikos Kazantzakis.
Ajuns în anul 1928 în locurile greu accesibile de la Karulia, în pustia Sfântului Munte Athos, Kazantzakis s-a gândit la spovedanie. Dar a amânat.
El avea să scrie mai târziu despre acea experiență:
„Mi-am dat seama că era încă foarte devreme! Viața înlăuntrul meu nu se liniștise, iubeam mult lumea văzută, Lucifer strălucea în mintea mea. M-am gândit că mă voi spovedi mai târziu, când voi îmbătrâni!”
Arhimandritul Vasilios subliniază tragismul hotărârii: acel „mai târziu” nu a mai venit pentru Kazantzakis.
Iată cât de înșelătoare poate fi amânarea. Omul crede că hotărăște numai asupra zilei de astăzi, dar uneori, amânând astăzi, își poate hotărî întreaga viață.
De unde știi că vei avea ziua de mâine?
Aceasta este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem cu seriozitate:
De unde știi că ai vreme să te pocăiești? Dacă mori mâine?
Nu este o întrebare menită să ne arunce în panică. Pentru creștin, pomenirea morții nu înseamnă disperare, ci trezvie. Înseamnă să înțelegem adevărul simplu că viața pământească nu ne aparține în mod absolut și că nimeni nu are făgăduită ziua de mâine.
Sfânta Scriptură ne avertizează:
„Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu știi la ce poate da naștere.” (Pilde 27, 1).
Putem face planuri pentru anul viitor, pentru următorii zece sau douăzeci de ani. Ne putem pregăti casa, cariera, concediul sau bătrânețea. Toate acestea își au rostul lor. Dar există un lucru pe care nu îl putem cumpăra, negocia sau garanta: timpul.
De aceea, când conștiința ne cheamă la îndreptare, răspunsul sănătos nu este „mâine”, ci „astăzi”.
Păcatul amânat devine obișnuință
Mai există un pericol. Chiar dacă Dumnezeu îi îngăduie omului mulți ani, cine îi garantează că peste zece ani îi va fi mai ușor să se pocăiască?
Un păcat repetat se poate transforma în obișnuință. O obișnuință hrănită ani întregi poate deveni patimă. Iar patima începe să pară firească.
La început, conștiința mustră puternic. După repetarea păcatului, glasul ei poate fi auzit tot mai slab, nu pentru că binele și răul s-ar fi schimbat, ci pentru că omul s-a obișnuit să nu mai răspundă chemării.
Astăzi spui:
„Știu că trebuie să mă spovedesc, dar nu acum.”
Mâine poți spune același lucru. Peste un an, la fel.
Iar după mulți ani este posibil să nu mai simți nici măcar aceeași dorință de întoarcere.
De aceea, întrebarea Arhimandritului Vasilios Bacoianis este atât de pătrunzătoare: chiar dacă ai avea timp, ești sigur că în viitor nu vei spune din nou „mai târziu”?
Pocăința nu înseamnă doar regret
Mulți oameni confundă pocăința cu părerea de rău. Dar pocăința creștină înseamnă mai mult decât tristețea provocată de greșelile trecutului.
Pocăința înseamnă schimbarea minții, a inimii și a direcției vieții. Înseamnă să recunoști păcatul, să nu-l justifici, să ceri iertarea lui Dumnezeu și să începi lupta pentru îndreptare.
În viața Bisericii, această întoarcere este legată în mod deosebit de Taina Spovedaniei. Omul vine înaintea lui Dumnezeu, își mărturisește sincer păcatele înaintea duhovnicului și primește dezlegarea, după rânduiala Bisericii.
Dar și aici poate apărea ispita amânării:
„Mai întâi să devin mai bun și după aceea mă spovedesc.”
Este ca și cum un bolnav ar spune: „Mai întâi mă vindec, apoi merg la medic.”
Tocmai pentru că omul este rănit sufletește are nevoie de vindecare. Tocmai pentru că nu reușește singur să se ridice are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu.
Nu mergem la spovedanie fiindcă am devenit deja sfinți. Mergem pentru că avem nevoie să fim ridicați.
Nu lăsa întoarcerea la Dumnezeu pe mâine
Evanghelia este plină de oameni care s-au schimbat atunci când au răspuns chemării lui Dumnezeu.
Zaheu nu spune: „Poate peste câțiva ani îmi voi schimba viața.” Întâlnirea cu Hristos produce o hotărâre concretă.
Fiul risipitor, după ce își vine în sine, nu rămâne în țara îndepărtată făcând planuri despre întoarcere.
El spune:
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; ” (Luca 15, 18). Și se ridică.
Aceasta este deosebirea dintre intenție și pocăință.
Intenția spune: „Ar trebui să mă întorc.”
Pocăința spune: „Mă ridic și mă întorc.”
Dumnezeu nu ne cere să rezolvăm într-o singură zi toate problemele sufletului nostru. Nu ne cere ca mâine să fim fără patimi. Ne cere însă sinceritatea unui început.
O rugăciune spusă astăzi.
O spovedanie făcută cu sinceritate.
O împăcare pe care nu o mai amânăm.
Un păcat de care începem să ne desprindem.
Un om căruia îi cerem iertare.
Aceste lucruri mici pot deveni începutul unei schimbări mari.
Nu aștepta bătrânețea ca să-I dai lui Dumnezeu viața
Există și o nedreptate ascunsă în gândul: „Îmi trăiesc acum viața cum vreau, iar la bătrânețe mă pocăiesc.”
Înseamnă, într-un fel, să păstrăm pentru lume puterea, tinerețea și anii cei mai rodnici, iar lui Dumnezeu să-I promitem ceea ce va rămâne la sfârșit.
Dar Dumnezeu nu dorește doar ultimele clipe ale omului. El dorește inima lui.
Credința nu este numai pregătire pentru moarte, ci și un mod de a trăi. Viața cu Hristos nu înseamnă pierderea vieții, ci descoperirea adevăratului ei rost.
De aceea, pocăința nu trebuie privită ca o pedeapsă pe care este bine să o amânăm cât putem. Ea este întoarcerea acasă.
Este începutul vindecării.
Este eliberarea de povara pe care omul o poartă uneori ani întregi.
„Astăzi” este timpul pocăinței
Una dintre marile lupte duhovnicești se poartă în jurul unui cuvânt foarte mic: astăzi.
Ispita spune: „Mâine.”
Conștiința spune: „Astăzi.”
Ispita spune: „Mai ai vreme.”
Sfânta Evanghelie spune:
„De vreme ce se zice: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire». ” (Evrei 3, 15).
Poate că nu putem schimba astăzi totul. Dar putem face primul pas.
Poate că nu avem puterea să biruim imediat o patimă veche. Dar putem cere ajutor.
Poate că ne este rușine să ne spovedim după ani de îndepărtare. Dar tocmai acel pas, făcut cu smerenie, poate deveni începutul unei vieți noi.
Dumnezeu nu disprețuiește începuturile mici atunci când sunt sincere.
Nu-i dărui lui Dumnezeu un „mâine” care nu-ți aparține
Cea mai mare înșelare a amânării este impresia că timpul ne aparține.
Spunem: „Mâine mă rog. Luna viitoare mă spovedesc. La anul mă schimb. La bătrânețe mă apropii de Dumnezeu.”
Dar ziua de mâine nu este în mâinile noastre.
În mâinile noastre este clipa de acum.
De aceea, când în inimă apare gândul bun al întoarcerii, nu trebuie sufocat prin amânare. Dacă ai de cerut iertare, cere. Dacă ai de iertat, iartă. Dacă trebuie să te spovedești, caută-ți duhovnicul. Dacă ai căzut, ridică-te. Dacă te-ai îndepărtat de Dumnezeu, începe drumul întoarcerii.
Nu aștepta să devii vrednic pentru a veni la Hristos. Vino tocmai pentru că ai nevoie de El.
„Ai vreme să te pocăiești!” poate suna liniștitor. Tocmai de aceea este o ispită atât de primejdioasă.
Răspunsul creștinului trebuie să fie altul:
Nu știu câtă vreme mai am. Dar știu că Îl pot căuta pe Dumnezeu astăzi.
Iar pentru pocăință, „astăzi” este întotdeauna cel mai bun început.