„Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar! ” (Isaia 5, 20)
O întrebare pe care nu o putem ocoli
Trăim într-o lume în care granița dintre bine și rău pare, uneori, tot mai greu de văzut. Ceea ce ieri era socotit păcat poate fi astăzi prezentat drept firesc, iar ceea ce odinioară era virtute poate ajunge să fie privit ca slăbiciune sau naivitate. În această tulburare a valorilor, creștinul este chemat să-și pună o întrebare mult mai importantă decât toate judecățile pe care le poate rosti despre ceilalți: Între bine și rău, unde mă aflu eu??
Este ușor să observăm răul din lume. Este mult mai greu să descoperim răul care s-a strecurat în propria inimă. Vedem nedreptatea celorlalți, dar mai greu propriile nedreptăți. Condamnăm minciuna altora, dar găsim justificări pentru neadevărurile noastre. Ne tulbură mândria aproapelui, fără să observăm cât de adânc poate lucra mândria în noi.
De aceea, întrebarea despre bine și rău trebuie să înceapă nu cu lumea, ci cu propria inimă.
Când răul începe să poarte numele binelui
Cuvântul Sfântului Proroc Isaia, rostit cu multe veacuri înainte de venirea Mântuitorului Hristos, rămâne cutremurător de actual: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău…”.
Una dintre cele mai mari primejdii duhovnicești nu este doar să săvârșim răul, ci să ajungem să nu-l mai recunoaștem ca rău.
Omul poate cădea și apoi se poate ridica. Poate păcătui și apoi poate plânge pentru păcatul său. Poate rătăci și apoi se poate întoarce. Dar ce se întâmplă atunci când omul începe să numească rătăcirea adevăr? Cum se mai întoarce dacă este convins că drumul greșit este cel bun?
Aici începe una dintre cele mai grele boli ale sufletului: pierderea discernământului.
Conștiința nu se întunecă întotdeauna dintr-odată. Uneori, procesul este aproape nevăzut. Astăzi acceptăm un compromis mic. Mâine găsim o explicație pentru el. Apoi îl repetăm. După un timp, nu ne mai mustră conștiința. Iar la sfârșit ajungem chiar să considerăm acel lucru firesc.
De aceea, lupta dintre bine și rău nu se desfășoară doar în marile evenimente ale lumii. Ea se poartă zilnic în sufletul fiecăruia dintre noi.
Este ușor să judecăm lumea
Privind în jur, putem găsi nenumărate motive de nemulțumire. Putem vorbi despre nedreptate, egoism, lipsă de credință, degradarea morală, conflicte și înstrăinarea dintre oameni.
Și poate că multe dintre observațiile noastre sunt adevărate.
Dar există o primejdie: să devenim atât de preocupați de păcatele lumii, încât să uităm de propriul suflet.
Creștinismul nu începe cu porunca: „Schimbă-i pe ceilalți!”, ci cu chemarea la pocăință.
Evanghelia ne arată limpede începutul propovăduirii Mântuitorului:
„De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.” (Matei 4, 17).
Pocăința înseamnă schimbarea minții și a vieții, întoarcerea omului către Dumnezeu.
De aceea, înainte să întrebăm de ce lumea nu este mai bună, ar trebui să ne întrebăm: Eu sunt mai bun decât eram ieri?
Înainte să întrebăm de ce oamenii nu mai iubesc, să ne întrebăm: Eu pe cine am iertat?
Înainte să deplângem lipsa credinței, să ne întrebăm: Când m-am rugat ultima dată cu adevărat?
Înainte să condamnăm egoismul lumii, să ne întrebăm: Cui i-am făcut bine fără să aștept nimic în schimb?
Adevărata îndreptare începe întotdeauna din interior.
Biruințele care ne pot înșela
Omul contemporan are motive să fie impresionat de propriile realizări. Știința, tehnologia și capacitatea de a transforma lumea au atins niveluri greu de imaginat pentru generațiile trecute.
Și totuși, progresul exterior nu înseamnă automat și progres sufletesc.
Putem comunica într-o clipă cu cineva aflat la mii de kilometri și, în același timp, să nu mai știm să vorbim cu omul care stă lângă noi. Putem acumula cantități uriașe de informație și totuși să nu dobândim înțelepciune. Putem cuceri lumea din jurul nostru și să rămânem neputincioși înaintea unei patimi ascunse în inimă.
Cea mai importantă biruință a omului nu este asupra lumii, ci asupra propriului egoism, asupra urii, invidiei, mândriei și răutății.
La ce folosește să câștigăm lumea dacă ne pierdem sufletul?
Mântuitorul pune această întrebare fără ocolișuri:
„Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? ” (Marcu 8, 36).
Aici se schimbă perspectiva. Succesul nu mai poate fi măsurat numai prin ceea ce avem, ci și prin ceea ce devenim.
Cum mai deosebim binele de rău?
Pentru creștin, binele nu este stabilit doar de preferințele personale sau de ceea ce este popular într-o anumită epocă. Reperul este Dumnezeu.
Însuși Mântuitorul ne descoperă adevăratul drum al vieții:
„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. ” (Ioan 14, 6).
Prin urmare, discernământul creștin se formează prin apropierea de Hristos: prin Sfânta Scriptură, prin rugăciune, prin viața Bisericii, prin Spovedanie, prin Împărtășanie, prin Sfânta Liturghie și prin sfatul duhovnicesc.
Cu cât omul se îndepărtează de lumină, cu atât îi este mai greu să vadă ce se petrece în sufletul său. Cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât începe să-și vadă mai limpede rănile.
Aceasta explică un aparent paradox al vieții duhovnicești: omul care înaintează în credință nu devine neapărat mai preocupat de păcatele altora. Dimpotrivă, devine mai atent la propriile căderi și mai îngăduitor cu slăbiciunile aproapelui.
Sfințenia adevărată nu naște aroganță, ci smerenie.
Teologia care începe prin rugăciune
Protosinghelul Ioachim Pârvulescu amintește un adevăr important: atunci când spunem „teolog”, nu trebuie să ne gândim exclusiv la omul care a urmat studii teologice. În înțelesul profund al tradiției ortodoxe, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu este strâns legată de viața de rugăciune și de sfințenie.
Poți cunoaște multe lucruri despre Dumnezeu fără să trăiești cu Dumnezeu.
Credința nu este numai informație. Nu este doar cultură religioasă și nici simpla acceptare intelectuală a unor adevăruri. Credința devine vie atunci când pătrunde în felul în care gândim, vorbim, iubim, iertăm și ne purtăm cu ceilalți.
Rugăciunea îl așază pe om înaintea lui Dumnezeu fără măști.
Acolo nu mai contează imaginea pe care am construit-o despre noi înșine. Nu mai contează cât de buni credem că suntem în comparație cu ceilalți. Rămâne întrebarea esențială: Doamne, cum este inima mea înaintea Ta?
Această întrebare poate deveni începutul vindecării.
Răul celuilalt și răul din mine
Există o ispită subtilă: să luptăm împotriva răului într-un mod care naște un alt rău în noi.
Putem apăra adevărul și, în același timp, să urâm. Putem vorbi despre credință și să devenim mândri. Putem condamna păcatul și să disprețuim omul. Putem cere dreptate pentru noi și să refuzăm mila aproapelui.
Dar Hristos ne arată o altă cale.
Creștinul este chemat să respingă păcatul fără să înceteze să iubească persoana. Să mărturisească adevărul fără ură. Să îndrepte, atunci când este datoria lui să o facă, fără să se considere superior.
Adevărul fără iubire poate deveni o armă în mâinile egoismului, iar iubirea ruptă de adevăr poate deveni simplă tolerare a rătăcirii. Viața creștină cere unirea lor.
Hristos nu ne cheamă nici la indiferență față de rău, nici la ură față de cel care greșește.
Unde mă aflu eu?
Suntem obișnuiți să vedem greșelile celorlalți și răul din lume, dar mai greu ne întoarcem privirea spre propria inimă. De aceea, întrebarea adevărată este: Unde mă aflu eu în lupta dintre bine și rău?
Răspunsul se află în alegerile de fiecare zi. Când sunt rănit, iert sau mă răzbun? Când întâlnesc suferința aproapelui, mă opresc să ajut sau trec nepăsător? Când greșesc, îmi recunosc vina sau caut îndreptățiri? Și, mai ales, când nu mă vede nimeni, sunt același om pe care îl arăt celorlalți?
Prin gândurile, cuvintele și faptele noastre ne apropiem sau ne îndepărtăm de Dumnezeu. Între bine și rău, drumul nostru se alege în fiecare zi.
Binele începe cu întoarcerea inimii
Lumea are nevoie de credință, adevăr și iubire, iar schimbarea începe în inima fiecăruia dintre noi. Nu putem schimba întreaga omenire, dar putem alege adevărul, iertarea, rugăciunea și apropierea de Dumnezeu.
Iar dacă nu știm unde ne aflăm între bine și rău, să-I cerem lui Dumnezeu luminare, puterea de a deosebi binele de rău și călăuzire pe calea cea dreaptă.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, adevărata biruință este să devenim astăzi mai buni decât am fost ieri.