Recenzia de Vineri: High Fidelity – Nick Hornby

Nick Hornby - High Fidelity

Nick Hornby - High Fidelity

Nick Hornby-High Fidelity
Titlu original: High Fidelity
Traducerea: Radu Gârmacea
Editura: Polirom
Colecția: Biblioteca Polirom
An apariție: 2005
Nr pagini: 302
Goodreads: 3,9
Rating personal al cărţii: 3/5*


Dacă Rob Fleming ar exista cu adevărat, ar fi exact genul de bărbat de care aş fugi ca dracul de tămâie. Are 35 de ani, un magazin de discuri care nu prea merge, o relaţie ce dă semne de oboseală, o viaţă care începe să miroasă a ratare, e nesigur (de calitaţile lui, în general, de performanţele sexuale în special), complexat, angoasat, debusolat, imatur-se complace într-un soi de adolescenţă perpetuă, incapabil să-şi asume responsabilităţile vieţii de adult.


   Iubita îl părăseşte, chestie care nu pare să-l deranjeze foarte tare, cel puţin până în clipa în care află că aceasta s-ar fi mutat cu un alt tip; în acel moment începe să-şi pună probleme „existenţiale” de genul „cât timp poate s-o ţină el şi cât timp pot eu s-o ţin, ce zgomote făcea când era cu mine şi ce zgomote face acum cu el”. Iar când află că Laura nu s-a culcat deocamdată cu celălalt şi că ar mai exista o şansă de împăcare, eroul nostru, cu ego-ul restabilit, sărbătoreşte cocoşeşte, făcând sex cu o tipă cunoscută de curând.


   Pare să fie exact ceea ce nu caută o femeie la un bărbat şi cred că ăsta a fost unul dintre motivele pentru care n-am reuşit să empatizez cu acest personaj, nici chiar atunci când am încercat să mi-l închipui ca pe John Cusack, cel care l-a interpretat în film şi care, de altfel, mi-e foarte simpatic.


   Un alt motiv ar fi înclinaţia lui pentru penibil, omul ăsta îl cultivă aşa cum alţii cultivă cactuşi ori orhidee: cu pasiune, cu voluptate, cu încăpăţânare, se încreţea pielea pe mine citind, nimic nu urăsc mai tare decât să fiu ridicolă/penibilă…

Fără să stau pe gânduri, sar peste gardul de cărămidă al uneia dintre case şi aterizez în straturile de flori. E umed. Dar mai bine mă ud până la piele decât să-i dau ocazia să-mi facă o criză de isterie pentru că am dispărut, aşa că am de gând să stau aici cât o să pot.[…] Când nu mai pot, când cămaşa mi-a devenit transparentă, pe sacou mi s-a format o platoşă de noroi iar durerile din picioare devin insuportabile – crampe, reumatism, artrită, cine ştie?-, mă ridic şi mă scutur; Laura, care stătuse, probabil, în staţie tot timpul ăsta, coboară geamul şi-mi spune să urc în maşină.”


   Singurele momente în care am simţit c-avem ceva în comun au fost cele în care venea vorba de obsesia lui pentru colecţia de discuri pe care o aşază şi reaşază în ordine alfabetică ori cronologică ori de câte ori e deprimat, cărţile mele având parte de un tratament asemănător de câteva ori pe an…


   În timp ce mă delectam cu toate referinţele muzicale – unele foarte cunoscute, altele mai obscure – mie îmi zumzăia prin cap expresia Sympathy for the Devil şi mă gândeam că, dacă ar fi avut un strop de „băiat rău”, personajul chiar mi-ar fi stârnit simpatia, compasiunea sau imaginaţia. Aşa însă, Rob e mediocru, insipid, jalnic, lasă-mă să te las, brânză bună în burduf de câine sau, cum singur se caracterizează, „caricatura penibilă a unui tip de treabă şi sensibil”. Ce simpatie poţi avea pentru cineva care afirmă că „sexul e cam singurul lucru matur pe care ştiu să-l fac; cu atât mai ciudat e faptul că mă face să mă simt din nou ca la zece ani.”?


   Nu prea are prieteni, doar „oameni cărora nu le-am pierdut numărul de telefon”, dacă nu-i punem la socoteală pe angajaţii lui, Dick şi Barry, cu care pierde timpul angrenat în discuţii sterile, deşi înflăcărate, pe tema unor inutile top 5 al episoadelor din Cheers, al melodiilor despre moarte, al femeilor care nu sunt genul lui, al filmelor străine, al…etc, etc. De altfel cu un top 5 începe şi cartea, cel al despărţirilor memorabile, al celor 5 femei din viaţa lui care l-au abandonat/părăsit, care i-au zdrobit inima şi orgoliul, despărţiri traumatizante, care l-ar fi marcat pe viaţă, Rob fiind exact genul de tip care trebuie să dea vina pe altcineva pentru toate nereuşitele lui. Îţi vine destul de greu să-l iei în serios când descoperi că întâmplarea cu nr.1 din top, Alison Ashworth, s-a întâmplat la 12 ani, iar „relaţia” lui cu ea s-a limitat la câteva sărutări…


   Nu pare să evolueze ori să-şi trăiască viaţa la modul real, tot ce ştie despre lume, oameni şi relaţii pare desprins din textele cântecelor ori din filme, e ca un extraterestru care judecă omenirea prin prisma emisiunilor radio şi TV recepţionate cu o întârziere de 50 de ani…

Asta chiar e o problemă, şi cred că ar fi pentru orice băiat care l-a ascultat pe Dusty Springfield la o vârtă mai impresionabilă cântând The Look of Love. Eu aşa m-am gândit că o să stea lucrurile când o să fiu însurat. […] M-am gândit că o să am parte de o femeie sexy, cu un glas sexy şi farduri sexy, iar pasiunea pe care o va simţi pentru mine îi va iradia prin toţi porii. Şi că există într-adevăr privirea dragostei.”


   E genul de declaraţie pe care te-ai aştepta s-o găseşti într-un roman chick-lit, de altfel, ajungând la finalul (cu happy end!) cărţii, m-am simţit ca după o lectură în genul ăsta, chiar, cum s-ar numi varianta pentru băieţi/bărbaţi?


   Nu ştiu, ca s-o găsesc amuzantă, plină de viaţă, minunată şi emoţionantă, cum e descrisă pe copertă, cred ar fi trebuit să fiu bărbat, probabil unul care şi-a trăit cei mai frumoşi ani prin ´90, fiindcă mie mi s-a părut cam tributară perioadei respective. În rest, nu pot spune că m-a plictisit de moarte dar nici n-a reuşit să mă atragă atât de tare încât s-o citesc pe nerăsuflate. Din punctul meu de vedere, a fost exemplul tipic de „la pomul lăudat”…


   Am scris recenzia şi mi-o asum, am în continuare aceeaşi părere, totuşi văzând ecourile favorabile stârnite altora de această carte, am încercat să-mi dau seama de ce în cazul meu nu a avut succes. Ştiu că recenziile sunt, prin natura lor, subiective, totuşi nu-mi explicam înverşunarea. Am înţeles rapid motivul în momentul în care m-am întâlnit pe stradă cu unul dintre cei trei ”Rob Fleming” pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții mele…Toţi trei sunt fermecători cât cuprinde, la fel de inofensivi ca nişte pisoi nou-născuţi şi atât de iresponsabili şi superficiali încât nu le-aş dori nici măcar duşmanilor mei să aibă de-a face cu ei…



High Fidelity (2000)
Regia: Stephen Frears
Distribuție: John Cusack, Joan Cusack, Jack Black, Lisa Bonet, Catherine Zeta-Jones, Tim Robbins, Lily Taylor

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

*