Necazul nu este întotdeauna semnul părăsirii de către Dumnezeu. Uneori, tocmai încercarea prin care trecem devine locul în care descoperim cel mai limpede purtarea Lui de grijă.
Sfântul Isaac Sirul ne amintește un adevăr greu de primit atunci când suferim: Dumnezeu nu-l scutește întotdeauna de încercări pe omul care I se încredințează, ci îl întărește pentru a trece prin ele. Crucea de fiecare zi poate deveni astfel cale de curățire, de maturizare duhovnicească și de apropiere de Dumnezeu.
Calea lui Dumnezeu trece prin cruce
Omul dorește în chip firesc liniște. Ne rugăm să fim sănătoși, să avem pace în familie, să nu ne lipsească cele necesare și să fim feriți de nenorociri. Nimic rău în aceste dorințe. Însă viața creștină nu ne făgăduiește o existență lipsită de încercări.
Sfântul Isaac Sirul spune răspicat: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi.”
Aceste cuvinte ne așază înainte una dintre tainele vieții duhovnicești. Crucea nu înseamnă numai marile tragedii. Există și o cruce tăcută, cunoscută numai de Dumnezeu și de omul care o poartă: o boală, singurătatea, neînțelegerea celor apropiați, lipsurile, o nedreptate suferită, o rugăciune care pare că rămâne fără răspuns, lupta cu propriile patimi sau așteptarea îndelungată a unei izbăviri.
În asemenea momente apare întrebarea: „Dacă Dumnezeu mă iubește, de ce îngăduie toate acestea?”
Credința nu ne cere să pretindem că durerea nu doare. Nici să numim răul bine. Ea ne cheamă însă să nu confundăm încercarea cu absența lui Dumnezeu.
Crucea nu dovedește că Dumnezeu a plecat. Uneori, tocmai sub greutatea ei începem să-L căutăm cu o inimă pe care confortul nu reușise să o trezească.
Dumnezeu nu ne făgăduiește răsfățul, ci prezența Sa
Sfântul Isaac continuă cu un cuvânt puternic: „Nimeni nu s-a suit la ceruri cu răsfățul.”
Răsfățul permanent îl poate face pe om să uite cât este de fragil. Când toate îi merg bine, apare ușor iluzia că se poate descurca singur. Sănătatea pare garantată, oamenii par de neînlocuit, bunurile par sigure, iar ziua de mâine pare că ne aparține.
Necazul sfărâmă această iluzie.
Dintr-odată, omul descoperă că nu poate controla totul. Atunci rugăciunea încetează să mai fie doar o datorie și poate deveni strigăt al inimii: „Doamne, ajută-mă!”
Câte rugăciuni adevărate s-au născut într-o cameră de spital! Câte împăcări au început după o suferință! Câți oameni au redescoperit Biserica, spovedania și rugăciunea tocmai atunci când planurile lor s-au prăbușit!
Nu pentru că suferința ar fi bună în sine, ci pentru că Dumnezeu poate lucra și prin ceea ce omul nu ar fi ales niciodată.
Creștinul nu caută necazul. Nu trebuie să transforme suferința într-un scop și nici să refuze ajutorul atunci când îl poate primi. Dar când încercarea vine și nu poate fi înlăturată, el poate cere ceva mai adânc decât simpla scăpare: puterea de a nu se despărți de Dumnezeu.
Necazul poate deveni semnul purtării de grijă
Poate cea mai surprinzătoare afirmație a Sfântului Isaac este aceasta: „Din faptul că-i trimite Dumnezeu necazuri, cunoaște omul că se îngrijește Dumnezeu de el.”
La prima vedere, pare greu de înțeles. Noi am fi tentați să spunem exact invers: dacă Dumnezeu Se îngrijește de mine, atunci ar trebui să mă ferească de orice suferință.
Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu trebuie redusă la confortul imediat al omului.
Un părinte nu îi oferă copilului numai ceea ce este plăcut. Uneori îl oprește, îl îndreaptă, îl lasă să depună efort și îl învață răbdarea. Dragostea adevărată privește mai departe decât plăcerea unei singure clipe.
Tot astfel, în viața duhovnicească există încercări care ne descoperă propriile slăbiciuni. Credeam că suntem răbdători, până când cineva ne-a nedreptățit. Credeam că suntem smeriți, până când am fost trecuți cu vederea. Credeam că avem credință, până când Dumnezeu nu a răspuns rugăciunii noastre așa cum ne așteptam.
Ispita scoate la lumină ceea ce era ascuns.
Iar ceea ce vedem atunci în noi poate fi dureros, dar și vindecător, dacă îl așezăm înaintea lui Dumnezeu cu pocăință.
Dumnezeu nu-l părăsește pe omul aflat în ispită
Sfântul Isaac Sirul ne oferă și un cuvânt de mare mângâiere: „Pe cei care petrec întru ispite, nu-i lasă Providența să cadă în mâinile vrăjmașilor.”
Aceasta nu înseamnă că omul credincios nu va cădea niciodată sau că nu va cunoaște momente de slăbiciune. Înseamnă că încercarea nu este lipsită de hotar și că omul nu este abandonat în ea.
Uneori ajutorul lui Dumnezeu vine printr-o schimbare neașteptată a împrejurărilor. Alteori vine printr-un om. Alteori printr-un cuvânt auzit exact când aveam nevoie de el. Iar uneori situația exterioară nu se schimbă deloc, dar omul primește puterea de a o purta.
Și aceasta este o minune.
Poate că ne rugăm: „Doamne, ia această povară de la mine!”, iar răspunsul pe care îl primim este puterea de a mai face un pas. Apoi încă unul. Și încă unul.
Privind în urmă, omul înțelege uneori că Dumnezeu nu l-a lăsat singur în timpul încercării.
Încercările scot la iveală răbdarea
Drepții, spune Sfântul Isaac, ajung în lupte mari pentru ca răbdarea lor să fie pusă la încercare.
Răbdarea creștină nu înseamnă pasivitate și nici resemnare lipsită de speranță. Ea înseamnă statornicie.
Omul răbdător poate plânge. Poate fi obosit. Poate cere ajutor. Poate spune că îl doare. Dar, în mijlocul tuturor acestora, refuză să rupă legătura cu Dumnezeu.
Răbdarea spune: „Nu înțeleg, Doamne, dar nu vreau să plec de lângă Tine.”
Aici începe maturizarea sufletului.
Credința care există numai atunci când totul merge bine rămâne fragilă. Credința încercată însă poate dobândi rădăcini adânci. Nu pentru că omul devine invulnerabil, ci pentru că începe să-și mute nădejdea de la lucrurile schimbătoare la Dumnezeu.
Necazul trebuie să ne facă mai milostivi, nu mai aspri
Sfântul Isaac leagă încercarea și de felul în care ne purtăm cu aproapele. El vorbește despre cei care „sărută picioarele fraților” și acoperă vina lor ca pe propria vină.
Este o imagine puternică a smereniei.
Suferința poate avea două efecte asupra omului. Îl poate înăspri sau îl poate face mai milostiv.
Cel care a suferit poate ajunge să spună: „Eu am trecut prin asta, să treacă și alții.” Dar poate spune și: „Știu cât doare; de aceea nu vreau să mai pun o povară pe umerii nimănui.”
A doua cale este cea creștină.
Necazul purtat împreună cu Dumnezeu poate naște compasiune. Omul începe să judece mai puțin, pentru că își vede propria neputință. Iartă mai ușor, pentru că știe câtă nevoie are el însuși de iertare. Devine atent la lacrimile altora, fiindcă le cunoaște gustul.
Astfel, crucea personală poate deveni izvor de iubire pentru aproapele.
Un suflet care nădăjduiește în Dumnezeu
„Un suflet cu frică de Dumnezeu nu se teme de nicio păgubire trupească”, spune Sfântul Isaac.
Aceasta este libertatea spre care tinde viața creștină.
Nu absența durerii, ci biruința asupra deznădejdii.
Nu garanția că nu vom pierde nimic pământesc, ci încredințarea că, dacă rămânem cu Dumnezeu, nu pierdem ceea ce este esențial.
Toate lucrurile acestei lumi sunt schimbătoare. Bogăția poate dispărea. Puterea trupului slăbește. Oamenii se despart. Planurile se schimbă. Viața însăși este trecătoare.
Dar omul care își pune nădejdea în Dumnezeu începe să înțeleagă că ultima lui siguranță nu se află în ceea ce poate ține cu mâinile.
De aceea, credinciosul nu spune că nu va avea necazuri. Spune că necazul nu va avea ultimul cuvânt.
Crucea nu este capătul drumului
Când trecem printr-un necaz, poate că nu reușim să vedem imediat rostul lui. Și nici nu trebuie să inventăm explicații pentru fiecare suferință. Sunt taine pe care omul nu le poate dezlega aici.
Dar putem păstra un adevăr: Dumnezeu nu încetează să Se îngrijească de om atunci când începe încercarea.
Uneori ne izbăvește de necaz. Alteori ne izbăvește prin necaz, schimbând în noi ceea ce anii de liniște nu au putut schimba.
Crucea de fiecare zi ne poate învăța rugăciunea, smerenia, răbdarea, iertarea și nădejdea. Ne poate dezlipi inima de lucrurile trecătoare și o poate îndrepta spre cele veșnice.
De aceea, în ziua încercării, creștinul poate rosti chiar și printre lacrimi: „Doamne, nu înțeleg de ce ai îngăduit aceasta, dar cred că nu m-ai părăsit. Dă-mi putere să port ceea ce nu pot schimba, luminează-mă să înțeleg ceea ce trebuie să schimb și nu mă lăsa să mă despart de Tine.”
Pentru că adevărata întrebare nu este dacă vom avea vreodată o cruce de purtat. Fiecare om o va întâlni, într-un fel sau altul.
Întrebarea este cu Cine o vom purta.
Iar sufletului care Îl caută pe Dumnezeu în mijlocul încercării îi rămâne nădejdea despre care vorbește Sfântul Isaac Sirul: „un asemenea suflet nădăjduiește întru Domnul de acum și până în veac. Amin.”