Puține cuvinte sunt rostite atât de des și înțelese atât de puțin precum cuvântul „dragoste”.
În lumea de astăzi, iubirea este adesea redusă la o emoție trecătoare, la o atracție sau la un sentiment care apare și dispare după împrejurări. Însă Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne descoperă o înțelegere mult mai adâncă a dragostei. Dragostea adevărată nu este un simplu sentiment, ci o stare a sufletului luminat de harul lui Dumnezeu, o virtute care se cultivă și rodește în omul ce dorește să trăiască după voia Domnului.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dragostea este rodul virtuții”, dar și că „iubirea, la rândul ei, dă naștere virtuții”. La prima vedere, aceste cuvinte par paradoxale. Cum poate iubirea să se nască din virtute, iar virtutea să izvorască din iubire? Răspunsul este simplu: cele două se hrănesc una pe alta asemenea rădăcinii și rodului unui pom. Virtutea pregătește terenul pentru iubire, iar iubirea face ca virtuțile să crească și să se desăvârșească.
De aceea, fiecare creștin este chemat să urmărească dobândirea iubirii, fiindcă ea este cea mai puternică armă împotriva păcatului și cea mai sigură cale spre Dumnezeu.
Dragostea este rodul unei vieți curate
Nimeni nu poate iubi cu adevărat dacă trăiește în robia păcatului. Patimile întunecă sufletul și îl fac incapabil să se dăruiască aproapelui. Egoismul, mândria, invidia, iubirea de bani și dorința de stăpânire ridică ziduri între oameni și sting focul dragostei.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată că omul virtuos nu pune bogăția mai presus de aproapele său. El nu ține minte răul, nu caută răzbunarea, nu vorbește de rău și nu săvârșește nedreptatea. Toate aceste virtuți pregătesc sufletul pentru nașterea iubirii.
Domnul Însuși spune:
„Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” (Matei 24, 12)
Acest verset arată limpede că păcatul și iubirea nu pot locui împreună. Cu cât omul se depărtează mai mult de Dumnezeu, cu atât dragostea se stinge. De aceea vedem atâta răceală în familii, atâtea certuri între prieteni și atâta ură în societate. Nu lipsa educației este cauza principală, ci lipsa vieții duhovnicești.
Dragostea nu poate înflori într-o inimă care hrănește răutatea.
Virtutea deschide inima către iubire
Fiecare virtute este o treaptă către iubirea adevărată.
Smerenia îl face pe om să nu se considere mai presus decât ceilalți.
Răbdarea îl ajută să suporte slăbiciunile aproapelui.
Milostenia îl învață să dăruiască fără interes. Iertarea îl eliberează de povara resentimentelor. Curăția îi păstrează inima neîntinată.
Pe măsură ce aceste virtuți cresc, sufletul devine tot mai capabil să iubească.
Dragostea nu apare printr-o hotărâre de moment și nici printr-o simplă emoție. Ea este rodul unei lupte continue cu propriile patimi.
Așa cum un ogor trebuie curățat de buruieni înainte de a rodi, tot astfel sufletul trebuie curățit prin pocăință, rugăciune și spovedanie pentru ca iubirea să încolțească.
Iubirea naște la rândul ei virtuțile
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea.” (Romani 13, 8)
Aceste cuvinte descoperă puterea extraordinară a iubirii.
Cel care iubește nu mai are nevoie să fie constrâns de porunci. El nu fură, pentru că își iubește aproapele. Nu minte, pentru că nu dorește să rănească. Nu ucide, nu invidiază și nu nedreptățește.
Iubirea îl face pe om să împlinească în mod firesc poruncile lui Dumnezeu.
De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că dragostea este plinirea Legii.
Atunci când iubirea domnește în inimă, virtuțile apar aproape fără efort. Omul face binele nu din obligație, ci din bucuria de a-L urma pe Hristos.
Astfel se explică afirmația Sfântului Ioan Gură de Aur că virtutea naște iubirea, iar iubirea naște virtutea.
Cele două nu pot fi despărțite.
Lipsa iubirii este începutul tuturor relelor
Dacă iubirea aduce toate virtuțile, lipsa ei deschide ușa tuturor păcatelor. Omul care nu iubește devine preocupat doar de sine. Își urmărește propriul interes.
Se supără ușor. Judecă. Vorbește de rău. Nu iartă. Se bucură de necazul altuia. Nu are milă.
Toate acestea sunt semne ale unei inimi în care dragostea s-a răcit.
Păcatul nu începe cu fapta rea, ci cu pierderea iubirii.
Diavolul urmărește mai întâi să răcească dragostea dintre oameni. După aceea apar toate celelalte păcate aproape de la sine.
De aceea fiecare creștin trebuie să vegheze asupra inimii sale mai mult decât asupra oricărui lucru.
Dragostea trebuie urmărită neîncetat
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căutaţi dragostea. Râvniţi însă cele duhovniceşti, dar mai ales ca să prorociţi. ” (I Corinteni 14, 1)
Nu spune doar „iubiți”, ci „urmăriți iubirea”.
Această expresie este foarte puternică. Ea sugerează o alergare continuă, o luptă neobosită.
Dragostea nu se păstrează singură. Ea poate slăbi prin nepăsare. Poate dispărea prin mândrie. Poate fi rănită de cuvinte grele. Poate fi înăbușită de egoism.
De aceea creștinul trebuie să vegheze permanent.
Așa cum un foc trebuie alimentat pentru a nu se stinge, tot astfel dragostea trebuie hrănită zilnic prin rugăciune, iertare, răbdare și fapte bune.
Nu este suficient să fi iubit ieri. Trebuie să iubești și astăzi. Și mâine. Și până la sfârșitul vieții.
Dragostea este fortăreața sufletului
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că iubirea este o fortăreață care ne apără de tot răul.
Imaginea este foarte sugestivă. O cetate bine întărită rezistă atacurilor vrăjmașilor. La fel și sufletul care iubește cu adevărat.
Omul iubitor nu poate fi ușor biruit de mânie.
Nu cade repede în deznădejde. Nu este stăpânit de ură.
Nu se lasă condus de răzbunare.
Dragostea îl păzește asemenea unor ziduri puternice.
Cel care iubește sincer găsește întotdeauna puterea de a ierta, de a răbda și de a merge mai departe. Aceasta este adevărata libertate a sufletului.
Cum putem dobândi dragostea?
Dragostea nu se dobândește prin teorii, ci prin exercițiul zilnic al vieții creștine.
Ea începe cu rugăciunea sinceră. Crește prin participarea la Sfânta Liturghie. Se întărește prin Spovedanie și Sfânta Împărtășanie. Se hrănește prin citirea Sfintei Scripturi. Se dovedește prin faptele milosteniei. Se păstrează prin iertarea celor care ne-au greșit. Fiecare gest de bunătate este o sămânță din care Dumnezeu face să răsară iubirea.
Nu trebuie să așteptăm să simțim mai întâi dragostea pentru a face binele.
Trebuie să facem binele, iar Dumnezeu va aprinde dragostea în inima noastră.
Harul lui Dumnezeu lucrează întotdeauna împreună cu voința omului.
Domnul Iisus Hristos, izvorul iubirii desăvârșite
Nimeni nu a arătat dragostea mai deplin decât Mântuitorul Iisus Hristos.
El a iubit fără măsură. A iertat pe cei care Îl răstigneau. A mângâiat pe cei întristați. A vindecat pe cei bolnavi. Și-a dat viața pentru lume.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.” (I Ioan 4, 19)
Adevărata iubire nu izvorăște din puterile omenești, ci din întâlnirea cu Hristos.
Cu cât omul se apropie mai mult de El, cu atât inima sa devine mai iubitoare.
De aceea toată viața creștină este, în esență, o școală a iubirii.
Dragostea nu este o simplă emoție și nici o întâmplare fericită a vieții
Ea este rodul unei inimi curățite prin pocăință, hrănită de virtuți și luminată de harul lui Dumnezeu. Virtutea naște iubirea, iar iubirea desăvârșește virtutea, într-o lucrare continuă care îl transformă pe om după chipul lui Hristos.
Să urmăm îndemnul Sfântului Apostol Pavel și al Sfântului Ioan Gură de Aur, urmărind iubirea cu toată stăruința. Să nu îngăduim păcatului să răcească dragostea din inimile noastre și să ne străduim zilnic să iertăm, să răbdăm, să slujim și să iubim.
Atunci sufletul nostru va deveni o adevărată fortăreață împotriva răului, iar în el va locui Hristos, Care este însăși Iubirea veșnică și desăvârșită.