Într-o lume în care cuvântul „dragoste” este folosit aproape în orice context, devine tot mai dificil să distingem adevărata iubire de sentimentele trecătoare, de atașamentele egoiste sau de patimile care se ascund sub masca afecțiunii.
Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți ne învață că dragostea autentică își are izvorul în Dumnezeu și că ea nu poate fi confundată cu dorințele egoiste ale firii căzute.
Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița surprinde această realitate într-un mod deosebit de limpede: „Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.”
În schimb, omul, fiind încă robit de patimi, ajunge adesea să amestece iubirea cu propriile interese, cu posesivitatea și cu dorințele trupești.
Viața creștină este, în esență, o lucrare continuă de curățire a inimii, pentru ca dragostea adevărată să se poată manifesta fără amestecul patimilor. Numai astfel omul poate ajunge la pacea sufletului și la comuniunea autentică cu Dumnezeu și cu aproapele.
Ce este dragostea dumnezeiască?
Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan spune simplu și desăvârșit:
„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4, 8).
Aceasta înseamnă că iubirea nu este doar una dintre însușirile lui Dumnezeu, ci însăși lucrarea Sa neîncetată față de întreaga creație.
Dragostea dumnezeiască nu caută folosul propriu. Ea nu răsplătește doar pe cei care o merită, ci se revarsă peste cei buni și peste cei răi, asemenea soarelui care luminează fără părtinire. Dumnezeu iubește chiar și pe păcătos, dorind întoarcerea lui și nu pieirea sa.
O astfel de iubire nu cunoaște invidia, competiția sau dorința de stăpânire. Ea se bucură sincer de binele celuilalt și este gata să ierte chiar și atunci când este rănită. Tocmai de aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne poruncește să ne iubim chiar și vrăjmașii, pentru că această iubire ne face asemenea Tatălui Ceresc.
Cum se strecoară patima în dragostea noastră?
Starețul Tadei observă cu realism starea sufletului omenesc:
„Noi, pentru că suntem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească.”
Această afirmație este valabilă nu doar în relațiile dintre bărbat și femeie, ci în toate raporturile dintre oameni.
Patima poate lua multe forme:
- dorința de a-l controla pe celălalt;
- gelozia;
- posesivitatea;
- mândria ascunsă;
- dorința de a fi apreciat și admirat;
- interesul personal mascat în gesturi de bunătate.
De multe ori credem că iubim, însă în realitate iubim ceea ce primim de la celălalt. Când acesta nu ne mai oferă atenție, apreciere sau afecțiune, apare dezamăgirea, supărarea sau chiar ura. Aceasta dovedește că iubirea noastră era condiționată.
Patima spune: „Te iubesc pentru că îmi faci bine.”
Dragostea lui Dumnezeu spune: „Te iubesc pentru că ești chipul lui Dumnezeu.”
Între aceste două moduri de a iubi există o diferență uriașă.
Patima nu aduce pace
Orice patimă tulbură sufletul. Chiar dacă la început pare atrăgătoare și promite fericirea, ea sfârșește prin a aduce neliniște.
Omul pătimaș trăiește permanent cu frica de a pierde ceea ce iubește. Devine suspicios, anxios și nemulțumit. Își construiește întreaga liniște pe lucruri trecătoare, iar atunci când acestea dispar, întreaga lui lume se prăbușește.
Dragostea dumnezeiască lucrează exact invers. Ea aduce libertate. Nu îl transformă pe aproapele într-o proprietate personală și nu îl obligă să răspundă într-un anumit fel.
Adevărata iubire respectă libertatea celuilalt, pentru că Dumnezeu Însuși respectă libertatea fiecărui om.
Curățirea inimii, începutul iubirii adevărate
Sfinții Părinți spun că omul nu poate dobândi dragostea desăvârșită fără lupta împotriva propriilor patimi.
Această luptă nu este una împotriva oamenilor, ci împotriva egoismului din noi. De aceea, postul, rugăciunea, spovedania și împărtășirea nu sunt simple obligații religioase, ci mijloace prin care Dumnezeu vindecă sufletul.
Pe măsură ce omul se curățește de mândrie, de iubirea de sine și de dorințele dezordonate, începe să privească lumea cu alți ochi.
Nu mai caută ce poate obține de la ceilalți, ci ce poate oferi.
Nu mai urmărește propriul interes, ci binele aproapelui.
Nu mai răspunde răului cu rău, ci încearcă să răspundă cu bine.
Aceasta este lucrarea harului în inima omului.
Dragostea care îi cuprinde pe toți
Starețul Tadei spune că dragostea dumnezeiască este „atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.”
Aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale vieții duhovnicești.
Este ușor să îi iubim pe cei care ne iubesc. Este firesc să fim buni cu cei care ne fac bine.
Dar Evanghelia ne cheamă mai sus. Ne cere să ne rugăm pentru cei care ne prigonesc, să binecuvântăm pe cei care ne blestemă și să nu răspundem răului cu rău.
Acest lucru nu înseamnă că aprobăm păcatul sau nedreptatea. Înseamnă că refuzăm să lăsăm ura să ne stăpânească inima.
Omul care păstrează ura în suflet se rănește mai întâi pe sine. În schimb, cel care iartă își eliberează propria inimă și lasă loc lucrării lui Dumnezeu.
Dragostea începe cu gândurile
Una dintre cele mai cunoscute învățături ale Starețului Tadei este aceea că viața noastră urmează gândurilor pe care le cultivăm.
Dacă mintea este plină de suspiciune, invidie și judecată, și inima va deveni asemenea lor.
Dacă însă omul se străduiește să gândească bine despre ceilalți, să se roage pentru ei și să îi privească cu milă, încetul cu încetul întreaga lui viață se schimbă.
Nu întâmplător Mântuitorul spune că omul bun scoate cele bune din vistieria cea bună a inimii sale.
De aceea, despărțirea dragostei de patimă începe mai întâi în gând.
Acolo se hotărăște dacă vom privi pe aproapele ca pe un frate sau ca pe un mijloc de satisfacere a propriilor dorințe.
Cum putem cultiva dragostea curată?
Drumul nu este ușor, însă este posibil prin harul lui Dumnezeu.
În fiecare zi putem face câțiva pași simpli:
- să ne rugăm pentru cei pe care ne este greu să îi iubim;
- să evităm judecarea aproapelui;
- să căutăm mai întâi propriile greșeli;
- să iertăm fără a ține socoteala răului;
- să facem binele fără să așteptăm răsplată;
- să ne smerim atunci când mândria ne împinge să avem mereu dreptate.
Aceste exerciții aparent mici schimbă treptat întreaga structură a sufletului. Harul lui Dumnezeu lucrează acolo unde omul își recunoaște neputința și dorește sincer să se schimbe.
Lumea confundă adesea dragostea cu emoția, atracția sau interesul personal
Evanghelia însă ne descoperă o iubire cu totul diferită: iubirea care se jertfește, care iartă și care nu caută folosul propriu.
Cuvintele Starețului Tadei rămân un îndemn de mare actualitate: să despărțim dragostea de patimă. Patima îl înrobește pe om și îl îndepărtează de Dumnezeu, în timp ce dragostea dumnezeiască îl face liber, luminat și capabil să îi primească pe toți în inima sa.
Ori de câte ori simțim că iubirea noastră este umbrită de egoism, gelozie sau dorința de stăpânire, să ne întoarcem privirea spre Hristos. El este modelul iubirii desăvârșite, Care Și-a dat viața pentru oameni fără să ceară nimic în schimb.
Pe măsură ce ne apropiem de El prin rugăciune, pocăință și împărtășirea cu Sfintele Taine, dragostea noastră se va curăți tot mai mult de patimi și va deveni, încetul cu încetul, o oglindire a iubirii dumnezeiești. Atunci vom putea înțelege din proprie experiență că adevărata fericire nu se găsește în a primi iubire, ci în a iubi așa cum iubește Dumnezeu: fără egoism, fără interes și fără margini.