Spovedania este una dintre marile Taine prin care omul își poate redobândi pacea sufletească.
Atunci când omul nu mai ascunde ceea ce îi apasă sufletul, când își recunoaște păcatele înaintea lui Dumnezeu și primește îndrumarea duhovnicului, povara sa lăuntrică se poate ușura. În același timp, suferințele psihice au cauze diverse și pot necesita ajutor medical sau psihologic de specialitate. Între îngrijirea sufletului și îngrijirea sănătății nu trebuie să existe opoziție.
Omul are nevoie să nu rămână singur cu povara sa
Există poveri pe care nimeni nu le vede. Omul poate zâmbi, poate merge la serviciu, poate vorbi cu cei din jur și, cu toate acestea, înăuntrul său să poarte vinovății, frământări, temeri și gânduri pe care nu îndrăznește să le mărturisească nimănui.
Uneori, tocmai această închidere în sine face suferința și mai grea. Gândul ascuns este întors pe toate părțile, vina se mărește, frica prinde rădăcini, iar omul ajunge să creadă că nu mai există ieșire.
În viața Bisericii, Spovedania răspunde acestei nevoi profunde de vindecare sufletească, însă este mai mult decât simpla destăinuire în fața unei alte persoane. Creștinul nu merge la duhovnic doar pentru a povesti ceea ce i s-a întâmplat. El vine înaintea lui Dumnezeu pentru a-și recunoaște păcatul, pentru a cere iertare și pentru a începe îndreptarea vieții.
De aceea, adevărata mărturisire presupune sinceritate. Nu este suficient să spunem o parte din ceea ce ne apasă și să ascundem tocmai rana cea mai dureroasă.
Spovedania ne învață să aducem adevărul la lumină
Păcatul iubește ascunderea. Omului îi este greu să recunoască: „Am greșit”. Este mult mai ușor să găsească justificări, să micșoreze gravitatea unei fapte sau să arunce responsabilitatea asupra altora.
Sfântul Ioan Scărarul ne previne cu privire la această ispită, arătând că vrăjmașul încearcă să-l îndepărteze pe om de mărturisire sau să-l determine să arunce vina păcatului său asupra altcuiva.
Cât de actual este acest adevăr! De multe ori spunem: am făcut aceasta pentru că m-a provocat cineva; am vorbit astfel pentru că celălalt m-a rănit; am căzut pentru că împrejurările au fost nefavorabile.
Spovedania ne cere însă să încetăm, pentru câteva clipe, să analizăm păcatele celorlalți și să privim în propria inimă.
Sfântul Ioan Scărarul folosește imaginea medicului și a rănii: „Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”.
Imaginea este deosebit de puternică. Dacă ascundem medicului rana trupească, acesta nu o poate îngriji. Tot astfel, dacă venim înaintea duhovnicului, dar ascundem voit ceea ce ne mustră conștiința, împiedicăm lucrarea sinceră a pocăinței.
De ce ne este atât de greu să ne mărturisim?
Una dintre cele mai mari piedici este rușinea.
Înainte de săvârșirea păcatului, ispita încearcă adesea să-l facă să pară neînsemnat: „Nu este atât de grav. Toată lumea face asta”. După săvârșirea lui, aceeași conștiință tulburată îi poate șopti omului exact contrariul: „Cum ai putut face așa ceva? Ce va spune duhovnicul? Mai bine nu mărturisești”.
Și astfel omul ascunde.
Trec lunile, uneori anii, iar lucrurile nemărturisite pot continua să apese asupra conștiinței. Rușinea nu dispare neapărat prin ascundere. Uneori devine și mai puternică.
Pentru a rupe acest cerc este nevoie de curaj și smerenie.
Smerenia nu înseamnă să ne disprețuim pe noi înșine. Înseamnă să avem puterea de a recunoaște adevărul despre propriile greșeli și, în același timp, să nu deznădăjduim. Creștinul își vede păcatul, dar privește și spre mila lui Dumnezeu.
„A mea este rana, părinte”
Mitropolitul Hierotheos Vlachos amintește, în lucrarea Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, un cuvânt duhovnicesc de o sinceritate impresionantă:
„A mea este rana, părinte, a mea este buba.”
Acesta este unul dintre momentele decisive ale pocăinței: asumarea responsabilității.
Nu păcatul aproapelui îl mărturisim la Spovedanie, ci propriul păcat. Nu mergem să explicăm cât de nedrepți au fost ceilalți cu noi, ci să vedem ce s-a întâmplat în propria inimă.
Poate că am fost răniți. Poate că am suferit o nedreptate reală. Aceasta nu trebuie negată. Dar chiar și atunci rămâne întrebarea: ce am făcut eu cu rana primită? Am lăsat-o să se transforme în ură? Am răspuns răului prin rău? Am cultivat ani întregi resentimentul? Am refuzat orice gând de iertare?
Această cercetare a propriei conștiințe poate deveni începutul unei schimbări profunde.
Pacea care poate veni după o Spovedanie sinceră
Mulți credincioși cunosc din experiență sentimentul de ușurare care poate urma unei Spovedanii făcute cu sinceritate. Omul intră apăsat și poate pleca având sentimentul că o povară grea nu mai trebuie purtată singur.
Această pace nu trebuie însă înțeleasă mecanic. Spovedania nu este o formulă prin care dispar instantaneu toate problemele emoționale, iar boala psihică nu trebuie redusă la existența unor păcate nemărturisite.
Tulburările psihice pot avea cauze biologice, psihologice, sociale și traumatice complexe. Un om credincios poate suferi de depresie, tulburări de anxietate sau alte afecțiuni psihice fără ca acest lucru să însemne că are o credință insuficientă ori că nu s-a spovedit cum trebuie.
De aceea, în situațiile în care există simptome persistente sau severe, consultarea unui psiholog, psihoterapeut sau medic psihiatru poate fi necesară. Tratamentul medical și viața duhovnicească nu trebuie transformate în adversari.
Un duhovnic înțelept poate îndruma credinciosul către medic atunci când este nevoie, iar medicul tratează boala prin mijloacele proprii profesiei sale.
Spovedania nu este doar eliberare, ci începutul schimbării
Ar fi greșit să vedem mărturisirea numai ca pe o descărcare sufletească. Dacă omul spune tot ce are pe inimă, se simte mai bine, apoi se întoarce fără nicio luptă la aceeași viață, sensul pocăinței rămâne neîmplinit.
Spovedania adevărată este legată de dorința schimbării.
Omul mărturisește minciuna și încearcă să trăiască în adevăr. Își mărturisește mânia și începe lupta pentru dobândirea blândeții. Își recunoaște judecarea aproapelui și încearcă să-și vadă propriile greșeli. Își mărturisește egoismul și caută să devină mai atent la nevoile celorlalți.
Nu întotdeauna schimbarea se produce repede. Unele patimi sunt vechi, iar lupta cu ele poate dura ani. Important este ca omul să nu transforme repetarea căderii într-un motiv pentru deznădejde.
Dumnezeu nu îi cere omului să vină la El după ce s-a vindecat singur. Tocmai pentru că este rănit, omul caută vindecarea.
Să nu ne fie rușine de Doctorul sufletelor
Una dintre cele mai frumoase imagini ale tradiției creștine este aceea a lui Hristos ca Doctor al sufletelor și al trupurilor.
În fața Lui nu avem nevoie de măști.
El cunoaște deja ceea ce încercăm să ascundem. Mărturisirea nu Îl informează pe Dumnezeu despre păcatele noastre, ci ne ajută pe noi să ieșim din ascundere, să numim răul pe nume și să cerem iertarea.
Preotul este martor și slujitor al acestei Taine. De aceea, credinciosul nu vine la Spovedanie pentru a impresiona și nici pentru a prezenta o versiune cât mai favorabilă a propriei persoane.
Vine așa cum este.
Poate tocmai acesta este unul dintre cele mai eliberatoare lucruri pe care le poate trăi omul: să nu mai fie obligat să pretindă că este fără greșeală.
Începutul vindecării este sinceritatea
Omul contemporan poate vorbi zilnic cu mulți oameni și, totuși, să rămână singur cu gândurile și frământările sale. Spovedania îl ajută să-și deschidă sufletul, să-și mărturisească păcatele și să se întoarcă spre Dumnezeu.
Nu toate suferințele psihice provin din păcate nemărturisite, iar atunci când este nevoie trebuie căutat și ajutor de specialitate. Însă, pentru creștin, îngrijirea sănătății nu exclude lucrarea duhovnicească.
Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Descoperă-ți rana ta medicului, spune-i și nu te rușina”. Prin mărturisire sinceră, pocăință și nădejde în Dumnezeu, sufletul își poate regăsi pacea.