Viața creștină nu înseamnă numai luptă, renunțare și osteneală. În adâncul ei, ea este bucuria întâlnirii cu Hristos.
Atunci când omul Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu și Îi face loc în inima sa, multe dintre lucrurile care înainte păreau grele încep să se schimbe. Sufletul dobândește pace, iubirea față de oameni crește, iar răul găsește tot mai puțin loc înlăuntrul nostru.
Când sufletul începe să-L iubească pe Hristos
Există o mare deosebire între a ști câte ceva despre Hristos și a trăi cu Hristos. Putem cunoaște multe lucruri despre credință, putem citi cărți duhovnicești și putem vorbi frumos despre Dumnezeu, fără ca inima noastră să fi ajuns încă să-L iubească pe deplin.
Dragostea pentru Hristos se naște și crește prin apropierea de El, prin rugăciune, prin pocăință și, mai ales, prin împlinirea poruncilor Sale.
Așa cum spune cuvântul duhovnicesc:
„Sufletul se îndrăgostește de Hristos atunci când cunoaște și împlinește poruncile Sale.”
Poruncile lui Dumnezeu nu sunt niște reguli reci, așezate asupra omului pentru a-i îngrădi libertatea. Ele sunt calea prin care omul învață să trăiască în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii săi.
Când ierți, te apropii de Hristos. Când alegi să nu răspunzi răului cu rău, te apropii de Hristos. Când te rogi pentru omul care te-a supărat, când ajuți fără să aștepți răsplată și când îți recunoști greșeala fără să cauți justificări, inima începe să se schimbe.
Puțin câte puțin, Hristos nu mai este doar Cel despre Care citim, ci devine centrul vieții noastre.
Cine Îl iubește pe Hristos nu poate să-i urască pe oameni
Există un semn foarte simplu după care putem vedea cât de adâncă este dragostea noastră pentru Dumnezeu: felul în care ne purtăm cu oamenii.
Nu putem spune că Îl iubim pe Hristos, dar în același timp să hrănim cu grijă ura împotriva aproapelui. Putem fi răniți. Putem fi nedreptățiți. Putem avea nevoie de timp pentru a ierta. Însă ura cultivată conștient nu poate deveni niciodată virtute creștină.
„Atunci când sufletul se îndrăgostește de Hristos, îi iubește și pe oameni, nu poate să îi urască.”
Aceasta nu înseamnă că omul credincios va aproba orice faptă sau că nu va deosebi binele de rău. Iubirea creștină nu înseamnă indiferență față de păcat. Putem respinge răul fără să-l urâm pe omul care l-a săvârșit.
Aici începe una dintre cele mai grele, dar și mai frumoase lucrări ale vieții duhovnicești: să vedem în celălalt un suflet pentru care Hristos S-a jertfit, chiar atunci când acel om ne-a rănit.
De ce viața creștină ni se pare uneori atât de grea?
„Mulți spun că viața creștină este neplăcută și grea. Eu spun că este fericită și ușoară, dar pretinde două condiții: smerenie și dragoste.”
Aceste cuvinte răstoarnă perspectiva obișnuită asupra credinței.
Creștinismul poate părea greu atunci când îl privim numai ca pe o succesiune de interdicții: să nu faci aceasta, să renunți la aceea, să postești, să ierți, să te smerești, să te rogi.
Dar atunci când toate acestea izvorăsc din dragoste, sensul lor se schimbă.
Și într-o familie există renunțări. Mama se trezește noaptea pentru copilul ei. Tatăl muncește și se ostenește pentru familie. Un om străbate sute de kilometri pentru cineva drag. Privite din exterior, toate acestea sunt sacrificii. Pentru cel care iubește însă, sacrificiul dobândește un alt înțeles.
La fel se întâmplă și în relația omului cu Hristos.
Când Îl iubim, rugăciunea nu mai este doar obligație. Postul nu mai este numai lipsire. Iertarea nu mai este o umilință. Ele devin răspunsul nostru la dragostea Lui.
„În sufletul îndrăgostit de Hristos nu poate intra diavolul”
Această afirmație trebuie înțeleasă în duhul vieții duhovnicești.
Omul credincios nu devine automat lipsit de ispite. Chiar și oamenii cu viață sfântă au cunoscut ispite, gânduri și încercări. Lupta duhovnicească nu dispare.
Dar există o diferență între ispita care bate la ușă și răul căruia omul îi deschide și îi oferă loc în inimă.
„În sufletul în care tot locul este ocupat de Hristos nu poate să intre și să locuiască diavolul, oricât ar încerca, deoarece nu încape, nu există loc liber pentru el.”
Imaginea este extraordinar de puternică: o inimă plină de Hristos nu mai are spațiu pentru întuneric.
Unde este rugăciune, ura nu poate crește nestingherită.
Unde este smerenie, mândria nu mai poate stăpâni.
Unde este iertare, răzbunarea își pierde puterea.
Unde este dragoste, răutatea începe să se stingă.
Problema apare atunci când păstrăm în suflet „camere” în care nu-L lăsăm pe Hristos să intre: o ranchiună veche, o mândrie de care nu vrem să ne despărțim, o judecată continuă asupra altora, o patimă pe care o justificăm.
Tocmai acolo este nevoie de vindecare.
Smerenia face loc harului
Alături de dragoste, smerenia este una dintre temeliile vieții creștine.
„Să fim întru toate smeriți: în gândire, în cuvinte și în comportament.”
Smerenia adevărată nu înseamnă să ne considerăm lipsiți de valoare și nici să acceptăm orice nedreptate. Ea înseamnă să ne vedem pe noi înșine în adevăr: cu darurile noastre, dar și cu slăbiciunile noastre; cu binele pe care l-am primit, dar și cu nevoia permanentă de Dumnezeu.
Omul mândru atribuie totul propriilor puteri. Omul smerit înțelege că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate înainta cu adevărat în viața duhovnicească.
De aceea, smerenia aduce pace.
Nu mai trebuie să demonstrăm tuturor că avem dreptate. Nu mai suntem obligați să câștigăm fiecare dispută. Nu mai trăim permanent preocupați de imaginea noastră în ochii celorlalți.
Putem spune: „Am greșit.”
Putem cere iertare.
Putem primi un sfat.
Putem începe din nou.
Iar toate acestea eliberează sufletul.
Cum umplem inima de Hristos?
Inima nu se umple de Hristos printr-un singur moment de entuziasm duhovnicesc. Este o lucrare a întregii vieți.
Începe cu lucrurile aparent mici: câteva minute de rugăciune făcute cu sinceritate; citirea unui fragment din Sfânta Scriptură; participarea la viața Bisericii; spovedania; Sfânta Liturghie; lupta cu judecarea aproapelui; un gest de milostenie făcut în taină; o împăcare pe care am amânat-o prea mult.
Uneori, cea mai importantă rugăciune poate fi foarte scurtă:
„Doamne, ajută-mă să nu urăsc.”
Alteori:
„Doamne, dă-mi puterea să iert.”
Sau pur și simplu:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”
Omul nu ajunge la pacea inimii dintr-odată. Cade, se ridică, greșește, se pocăiește și continuă. Important este să nu transforme căderea în deznădejde și slăbiciunea în justificare pentru îndepărtarea de Dumnezeu.
Hristos trebuie chemat iar și iar în inimă.
Să nu lăsăm niciun colț al inimii fără Hristos
Poate că aceasta este întrebarea pe care merită să ne-o punem fiecare: Cât loc Îi ofer lui Hristos în inima mea?
Nu cât de frumos vorbesc despre credință. Nu cât de bine îi observ pe ceilalți. Nu câte greșeli descopăr în lume.
Ci cât loc Îi dau lui Hristos în propriile mele gânduri, cuvinte și fapte.
Viața creștină începe cu această lucrare lăuntrică.
Să umplem inima cu rugăciune în locul neliniștii, cu iertare în locul ranchiunei, cu smerenie în locul mândriei și cu dragoste în locul judecății.
Atunci când Hristos ocupă tot mai mult loc în noi, răul găsește tot mai puțin.
Iar sufletul descoperă treptat că adevărata viață creștină nu este o existență apăsată de frică, ci o viață luminată de prezența lui Dumnezeu.
Un suflet îndrăgostit de Hristos nu trăiește cu ochii ațintiți asupra întunericului, ci asupra Luminii. Iar acolo unde Hristos este primit, iubit și chemat neîncetat, întunericul nu poate deveni stăpân.