Trăim într-o vreme în care omul caută explicații pentru aproape orice. Analizăm, comparăm, cercetăm și vrem să înțelegem totul prin puterea minții.
Însă viața duhovnicească nu poate fi cuprinsă numai în hotarele logicii omenești. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul atrăgea atenția asupra unui adevăr tulburător: atunci când omul începe să le explice pe toate cu logica lumească, pierde simplitatea inimii și ajunge să îndepărteze de la sine lucrarea harului dumnezeiesc.
Unde s-a pierdut evlavia?
Cine privește cu atenție lumea de astăzi poate observa o schimbare profundă. Nu este vorba numai despre tehnologie, despre ritmul vieții sau despre obiceiurile oamenilor. S-a schimbat, într-o anumită măsură, și felul în care omul se raportează la cele sfinte.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul a fost întrebat odată de ce evlavia se găsește atât de greu în vremea noastră. Răspunsul său merge direct la rădăcina problemei: oamenii au încetat să trăiască duhovnicește și au început să le explice pe toate prin logica lumească.
Această observație nu înseamnă că rațiunea ar fi rea. Dumnezeu i-a dăruit omului minte, discernământ și puterea de a cerceta. Problema apare atunci când omul consideră că numai ceea ce poate măsura, demonstra și explica este vrednic de crezare.
Credința nu desființează rațiunea, ci o depășește. Evlavia începe acolo unde omul, fără să renunțe la discernământ, știe să se plece cu smerenie înaintea tainei lui Dumnezeu.
Oamenii simpli vedeau altfel lucrurile
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul povestește o întâmplare impresionantă prin simplitatea ei. În Etoloacarnania, niște femei bătrâne și foarte evlavioase vedeau catârii care coborau de la Mănăstirea Prussa pentru diferite treburi.
Pentru omul modern, aceștia erau pur și simplu niște animale folosite de mănăstire. Pentru acele femei însă exista o legătură cu ceva sfânt.
„Aceștia sunt catârii Maicii Domnului”, spuneau ele și, din evlavie, făceau metanii.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul trage imediat concluzia: dacă aveau atâta evlavie față de animalele unei mănăstiri închinate Maicii Domnului, câtă evlavie trebuie să fi avut față de însăși Maica Domnului!
Pentru mentalitatea contemporană, o asemenea întâmplare poate părea exagerată. Cine privește însă numai gestul exterior pierde tocmai esențialul. Bătrânele acelea nu cinsteau animalul ca pe Dumnezeu. Gestul lor izvorâa din dragostea și respectul pe care le aveau pentru tot ceea ce era legat de cele sfinte.
Inima lor făcea o legătură pe care mintea rece nu o mai poate înțelege.
Evlavia nu înseamnă superstiție
Este important să facem o deosebire. Evlavia creștină nu trebuie confundată cu superstiția.
Superstiția se naște adesea din teamă, neștiință și din dorința omului de a controla ceea ce i se întâmplă prin diferite gesturi sau credințe fără temei. Evlavia adevărată, dimpotrivă, izvorăște din credință, smerenie și dragoste față de Dumnezeu.
Omul evlavios nu consideră obiectele sfinte niște talismane și nici nu Îl transformă pe Dumnezeu într-un mijloc pentru împlinirea dorințelor sale.
El cinstește icoana pentru că aceasta îl îndreaptă către persoana reprezentată. Sărută Sfânta Cruce pentru că prin Cruce își amintește de jertfa Mântuitorului. Intră cu respect în biserică pentru că știe înaintea Cui se află.
Evlavia este, înainte de toate, o așezare lăuntrică.
Când logica lumească intră în viața duhovnicească
Una dintre marile ispite ale omului contemporan este să judece realitățile duhovnicești exclusiv după criteriul utilității.
De ce să mă rog dacă Dumnezeu știe deja ce am nevoie? De ce să aprind o lumânare? De ce să fac metanie? De ce să sărut icoana? De ce să postesc? De ce să merg la biserică dacă mă pot ruga și acasă?
Fiecare asemenea întrebare poate primi un răspuns teologic. Dar, uneori, în spatele întrebării se ascunde altceva: dorința de a reduce credința la ceea ce pare imediat logic și folositor.
Iubirea însă nu funcționează astfel.
Când un copil își îmbrățișează mama, nu se întreabă ce avantaj practic obține din gestul său. Când păstrăm fotografia unei persoane dragi, nu facem un calcul despre utilitatea acelei fotografii. Dragostea are propriul ei limbaj.
Tot astfel, viața duhovnicească are gesturile ei. Metania, semnul Sfintei Cruci, lumânarea, sărutarea icoanei, liniștea din biserică și respectul față de cele sfinte sunt manifestări exterioare care, atunci când sunt sincere, exprimă o realitate a inimii.
Putem redobândi evlavia?
Evlavia nu aparține numai generațiilor de altădată. Ar fi greșit să idealizăm trecutul și să credem că odinioară toți oamenii erau sfinți, iar astăzi nimeni nu mai are credință.
Fiecare epocă a avut slăbiciunile și ispitele ei.
Însă cuvântul Cuviosului Paisie ne cheamă să recuperăm ceva ce putem pierde foarte ușor: simplitatea inimii.
Aceasta poate începe prin lucruri mici. Să intrăm în biserică fără grabă și fără zgomot. Să facem semnul Sfintei Cruci cu atenție. Să nu rostim numele lui Dumnezeu fără rost. Să cinstim icoanele fără gesturi mecanice. Să ne rugăm cu mintea adunată, chiar dacă rugăciunea noastră este scurtă.
Mai ales, să nu ne rușinăm de credință.
Uneori omul ajunge să se teamă mai mult de părerea celor din jur decât de răcirea propriei sale inimi. Își face cruce în grabă ca să nu fie observat, evită să vorbească despre Dumnezeu și consideră anumite manifestări ale credinței drept semne ale unei lumi depășite.
Dar credința autentică nu este înapoiere. Iar simplitatea nu este lipsă de inteligență.
Evlavia se învață în familie
Există și o responsabilitate a părinților și bunicilor. Copiii învață raportarea la cele sfinte nu numai din explicații, ci mai ales din ceea ce văd.
Un copil care își vede părinții rugându-se înțelege că rugăciunea este importantă. Dacă vede că înaintea icoanei se aprinde candela cu grijă, că la masă se face semnul Sfintei Cruci, că despre biserică și despre sfinți se vorbește cu respect, toate acestea se așază încet în sufletul lui.
Nu este nevoie de predici permanente.
Uneori, o metanie făcută sincer de mamă sau de bunică poate spune mai mult decât multe cuvinte. O rugăciune rostită seara împreună cu cei mici poate rămâne în inimă pentru întreaga viață.
Credința se transmite și prin atmosferă.
Dumnezeu caută inima omului
Totuși, evlavia nu trebuie redusă la gesturi exterioare. Putem face multe metanii și să avem inima plină de mândrie. Putem aprinde multe lumânări și să nu iertăm pe cineva. Putem săruta icoanele și, după câteva minute, să rănim un om prin cuvintele noastre.
Atunci forma riscă să rămână fără conținut.
Adevărata evlavie îl face pe om mai smerit, mai atent, mai milostiv și mai conștient de propriile neputințe. Apropierea de Dumnezeu trebuie să se vadă și în apropierea noastră de oameni.
De aceea, simplitatea bătrânelor despre care vorbea Cuviosul Paisie nu trebuie copiată mecanic. Trebuie înțeles duhul ei.
Ele vedeau lumea prin credință.
Acolo unde noi vedem doar lucruri, omul evlavios descoperă prilejuri de recunoștință. Acolo unde noi trecem nepăsători, el se oprește. Acolo unde noi vrem explicații, el știe uneori să tacă și să se închine.
Să ne întoarcem inima către Dumnezeu
Cuvântul Cuviosului Paisie Aghioritul despre evlavia oamenilor de altădată nu este doar o povestire nostalgică. Este o chemare adresată fiecăruia dintre noi.
Nu putem întoarce timpul și nici nu este nevoie. Putem însă să ne întoarcem inima către Dumnezeu.
Putem redescoperi respectul pentru cele sfinte, rugăciunea făcută cu atenție, semnul Crucii făcut cu credință, tăcerea, recunoștința și simplitatea.
Lumea ne învață să întrebăm permanent: „La ce folosește?”. Credința ne învață uneori să spunem pur și simplu: „Slavă Ție, Dumnezeule!”.
Iar dacă ni se pare că evlavia oamenilor de altădată era mare, poate că întrebarea cea mai folositoare nu este: „De ce nu mai sunt oamenii așa?”, ci una mult mai personală:
Cât loc mai las eu, în propria mea inimă, pentru Dumnezeu?