Trăim într-o vreme în care cuvintele circulă cu o viteză fără precedent.
Fiecare om poate deveni, într-o clipă, învățător pentru sute sau mii de persoane prin intermediul rețelelor sociale, al blogurilor sau al diferitelor platforme de comunicare. Tocmai de aceea, responsabilitatea cuvântului rostit este astăzi mai mare ca oricând. Dacă odinioară vorba ajungea doar la cei din jur, acum ea poate influența conștiințe aflate la mari distanțe și poate rămâne ani întregi mărturie despre ceea ce am spus.
Sfânta Scriptură ne avertizează însă că Dumnezeu nu privește cuvintele ca pe simple sunete trecătoare. Fiecare vorbă este o expresie a inimii, iar omul va da seamă înaintea Judecătorului ceresc pentru tot ceea ce a rostit.
Mântuitorul spune limpede:
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii.” (Matei 12, 36).
Dacă pentru cuvintele fără rost vom fi întrebați, cu atât mai mult vom răspunde pentru cuvintele prin care i-am învățat pe alții, pentru sfaturile pe care le-am dat, pentru interpretările pe care le-am făcut și pentru felul în care am vorbit despre Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai serioase responsabilități ale vieții creștine.
A vorbi despre Dumnezeu nu este un drept, ci o slujire
Sfântul Ignatie Briancianinov atrage atenția asupra unei ispite foarte subtile: aceea de a ne considera povățuitori înainte de vreme. El spune că trebuie să rostim cuvânt de zidire numai atunci când există o nevoie reală și inevitabilă, nu ca niște învățători care se cred superiori, ci ca oameni care, la rândul lor, au nevoie de povățuire.
Această înțelegere schimbă complet perspectiva asupra slujirii prin cuvânt. Creștinul autentic nu vorbește din dorința de a impresiona și nici pentru a-și demonstra cunoștințele. El vorbește deoarece simte că Dumnezeu îi cere aceasta, iar cuvântul lui izvorăște din ascultare și smerenie.
În lumea contemporană există tentația de a comenta orice pasaj biblic, de a explica orice taină și de a oferi răspunsuri rapide la întrebări duhovnicești complexe. Însă experiența Sfinților Părinți ne învață contrariul. Ei vorbeau puțin, după multă rugăciune, iar atunci când o făceau, nu se puneau pe ei înșiși în centrul atenției, ci îl lăsau pe Hristos să vorbească prin ei.
Slava deșartă, otrava cuvântului duhovnicesc
Una dintre cele mai mari primejdii pentru cel care vorbește despre cele sfinte este slava deșartă. Sfântul Ignatie avertizează că omul pătimaș este împins cu putere spre această ispită atunci când îi învață pe alții.
Este foarte ușor ca predica, sfatul sau mărturisirea credinței să devină mijloc de afirmare personală. Omul începe să urmărească aprecierea oamenilor, numărul celor care îl ascultă sau laudele primite pentru felul în care vorbește. În acel moment, atenția nu mai este îndreptată spre Dumnezeu, ci spre propria imagine.
Psalmistul avertizează cu o severitate impresionantă:
„Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene și limba cea plină de mândrie. Pe cei ce au zis: «Cu limba noastră ne vom mări, căci buzele noastre la noi sunt; cine ne este Domn?». ” (Psalmul 11, 3-4).
Aceste cuvinte sunt de o actualitate tulburătoare. Ele descriu omul care își atribuie sieși meritul pentru darurile primite de la Dumnezeu. În loc să fie un vas prin care lucrează harul, el începe să creadă că succesul îi aparține.
Orice cuvânt rostit despre Dumnezeu din dorința de slavă omenească își pierde puterea duhovnicească. Chiar dacă este frumos alcătuit și impresionant din punct de vedere intelectual, el nu mai zidește sufletele, deoarece Dumnezeu Se împotrivește celor mândri și dă har celor smeriți.
Mai întâi să trăim, apoi să vorbim
Sfinții Părinți au insistat întotdeauna asupra unei reguli fundamentale: viața trebuie să preceadă cuvântul.
Nu este suficient să cunoaștem învățătura Bisericii dacă ea nu s-a transformat în viață. O predică lipsită de experiență personală riscă să devină doar un discurs frumos. În schimb, câteva cuvinte rostite de un om care se nevoiește sincer pot schimba inimi.
Mântuitorul Însuși a început mai întâi „a face”, apoi „a învăța”. Același model îl regăsim la toți sfinții. Ei nu și-au construit autoritatea prin retorică, ci prin sfințenia vieții.
De aceea, atunci când suntem întrebați despre credință, este bine să răspundem cu smerenie și discernământ. Dacă nu știm un lucru, este mai folositor să recunoaștem aceasta decât să oferim explicații greșite. Uneori, cea mai înțeleaptă replică este: „Nu cunosc răspunsul, dar îl putem căuta împreună în învățătura Bisericii.”
Puterea exemplului depășește puterea cuvintelor
Oamenii sunt convinși mai ales de ceea ce văd, nu doar de ceea ce aud. Viața unui creștin poate deveni cea mai puternică predică.
Un om blând, iertător, răbdător și smerit vorbește despre Hristos chiar și atunci când tace. În schimb, cel care predică iubirea, dar trăiește în mânie și judecată, produce sminteală și îi îndepărtează pe ceilalți de Biserică.
Responsabilitatea noastră este, așadar, dublă. Vom răspunde nu doar pentru cuvintele rostite, ci și pentru contradicția dintre cuvinte și fapte.
Sfântul Apostol Pavel spune că numele lui Dumnezeu este hulit între necredincioși din pricina celor care mărturisesc credința doar cu buzele.
Cuvântul trebuie să fie izvorât din har
Sfântul Apostol Petru oferă criteriul esențial al slujirii prin cuvânt:
„După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor! Amin.” (1 Petru 4, 10-11).
Aceste versete ne arată că orice dar este primit spre slujirea aproapelui, nu spre propria slavă. Vorbirea despre Dumnezeu nu este o performanță intelectuală, ci o lucrare a harului.
Omul credincios trebuie să se întrebe înainte de a vorbi: „Spun aceasta pentru slava lui Dumnezeu sau pentru aprecierea oamenilor? Îi apropii pe ceilalți de Hristos sau îi apropii de mine?”
Aceste întrebări pot deveni un examen permanent al conștiinței.
Tăcerea poate fi uneori cea mai înaltă înțelepciune
În tradiția ortodoxă, tăcerea nu este lipsă de implicare, ci expresie a discernământului. Mulți dintre marii pustnici vorbeau foarte rar, tocmai pentru că înțelegeau cât de mare este răspunderea cuvântului.
Nu orice întrebare cere un răspuns imediat. Nu orice dispută trebuie câștigată. Nu orice opinie trebuie exprimată.
Există momente în care tăcerea păstrează pacea, evită scandalul și lasă loc lucrării lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Alteori, un singur cuvânt rostit cu dragoste valorează mai mult decât sute de explicații.
Creștinul este chemat să învețe nu doar arta vorbirii, ci și arta tăcerii. Între cele două trebuie să existe echilibru, luminat de rugăciune și discernământ.
Fiecare cuvânt pe care îl rostim lasă o urmă în sufletul nostru și în sufletele celor care ne ascultă
Sfântul Ignatie Briancianinov ne îndeamnă să vorbim numai atunci când este cu adevărat nevoie, cu smerenie, cu frică de Dumnezeu și cu conștiința că și noi suntem ucenici ai lui Hristos. Nu suntem stăpânii adevărului, ci slujitorii lui.
Într-o lume în care fiecare poate deveni cu ușurință un „învățător”, creștinul autentic rămâne, înainte de toate, un om care ascultă, se roagă și se pocăiește. Iar atunci când Dumnezeu îi deschide gura pentru folosul aproapelui, el vorbește cu evlavie, fără mândrie și fără dorința de a fi lăudat.
Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne dăruiască înțelepciunea de a ști când să vorbim și când să tăcem, puterea de a rosti doar cuvinte care zidesc și smerenia de a înțelege că orice dar vine de la Dumnezeu. Astfel, cuvintele noastre vor deveni prilej de mântuire, nu motiv de osândă, iar în toate se va slăvi numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin